Home » Posts tagged 'Bucharest'

Tag Archives: Bucharest

Timişoara şi agresarea reporterilor pentru filmarea unor ţigani pe domeniul public

Unul dintre subiectele pentru care s-a făcut mult tam-tam în ultimele zile a fost cel al reporterului agresat în Timişoara pentru că a filmat nişte ţigani pe stradă. Părerile au fost fie pro, fie contra, dar un lucru a ieşit în evidenţă: mass-media s-a coalizat pentru a-i lua apărarea reporterului agresat. S-au plîns de “teroarea” pe care o reprezintă în ultimul timp ţiganii, mai ales pentru că în Timişoara au cumpărat multe case din centrul oraşului… iar acum s-ar ocupa şi cu agresarea celor care doresc să-i filmeze.

De exemplu, Adevărul.ro spune că:

După o serie de scandaluri în care ţiganii şi-au făcut dreptate cu topoare, săbii şi au evacuat români din casele lor, acum a venit rândul jurnaliştilor să se trezească abuzaţi. Realizatorul TV Dan Radoslav şi Gelu Chetrăruc, directorul televiziunii locale TVT 89, au fost agresaţi în plină stradă în timp ce realizau un material despre clanurile ţigăneşti din oraş.

Aparat distrus

Primul care a fost luat în vizor de ţigani a fost Dan Radoslav, care s-a ales cu vânătăi în zona pieptului şi a braţelor. Grav este că la faţa locului se aflau şi doi poliţişti, care nu au putut să calmeze situaţia, ei la rândul lor ajungând victimele ţiganilor. „Noi chiar am avut gânduri paşnice.Eram pe domeniul public, dar ţiganii au considerat că e terenul lor. Nu au vrut să ne asculte şi au sărit direct pe noi. Nu s-a putut comunica cu ei. Au vrut să ne transforme în sac de box. Pe stradă mai erau şi doi poliţişti, dar nu au avut ce să facă. Ţiganii erau prea mulţi şi mult prea agresivi”, a spus Dan Radosvlav. Şi Gelu Chetrăruc a fost agresat de ţigani, dar încercările acestuia de a proteja camera de filmare – în valoare de aproape 10.000 de euro – au eşuat, echipamentul fiind distrus de ţigani. „Nu am avut ce să facem. Au sărit direct pe noi. Ăsta e stilul lor. Se cred stăpânii oraşului”, a spus Gelu Chetrăruc. La jumătate de oră de la scandal, la faţa locului au mai sosit poliţişti şi un echipaj de jandarmi, dar ţiganii agresori s-au închis în palatul lor şi au ieşit doar după o tură de negocieri. Poliţiştii s-au rezumat în prezent să îi amendeze cu 200 de lei pentru tulburarea liniştii publice.

Cei de la Cotidianul.ro au o atitudine un pic (dar nu prea mult) mai moderată (aici):

O echipă de jurnalişti de la TVT 89 a fost agresată miercuri de un grup de ţigani pe o stradă din Timişoara, în timp ce însoţea un echipaj al poliţiei municipale, a cărui intervenţie fusese solicitată de proprietara unui apartament care era terorizată de aceiaşi ţigani.

„Toţi cei patru componenţi ai echipei tv au fost loviţi, scuipaţi, înjuraţi şi ameninţaţi de grupul de ţigani din care făceau parte cam 10 persoane. Ei au lovit şi una din camerele de luat vederi pe care o aveam asupra noastră, producându-ne o pagubă de aproximativ 8.500 de euro. Noi nu am ripostat, dar am depus plângeri la poliţie. La locul incidentului a sosit şi o echipă de intervenţie de la Jandarmerie, dar era prea târziu pentru noi”, a declarat pentru cotidianul.ro Gelu Chetrăruc, producător general la TVT 89. O parte dintre ţiganii implicaţi în scandal au primit amenzi contravenţionale pentru tulburarea liniştii şi ordinii publice.

Agresorii erau supăraţi că jurnaliştii au filmat, de pe domeniul public, modul în care doi agenţi încercau să liniştească o bătrână care reclamase faptul că a fost ameninţată şi terorizată de ţigani. Acest lucru i-a deranjat teribil pe agresori, care au încercat să-i îndepărteze cu forţa pe ziarişti.

Pot spune că îi înţeleg… într-o oarecare măsură: doresc să-şi protejeze propriile interese şi să poată filma fără a fi deranjaţi şi/sau agresaţi.

Pe de altă parte, fiecare reacţionează în felul lui. Din punct de vedere personal nu mă încîntă deloc să fiu filmat sau pozat, mai ales fără să îmi dau acceptul sau, mai rău, ca acele imagini să fie publicate prin mass-media (ziar, televiziune, internet, etc). Dacă asemenea imagini publicate fără permisiune ar cauza prejudicii de orice fel, persoana respectivă ar putea cere daune în instanţă (nu-s avocat, puteţi să mă contraziceţi cînd vine vorba de acest subiect cu dovezile de rigoare).

Cum fiecare avem dreptul la imaginea personală, pentru a împiedica publicarea fără permisiune a imaginilor cu noi putem acţiona în consecinţă, cum ne trece prin cap. Unii ar prefera să vorbească cu cei implicaţi şi să le ceară să nu publice, alţii ar chema poliţia. Ţiganii respectivi au preferat să folosească forţa fizică, şi fără a o face prea bine (au făcut o treabă de mîntuială, dar asta e altă poveste). Ar trebui condamnaţi pentru asta? Poate că da: n-ar fi trebuit să folosească violenţa de la bun început şi ar fi trebuit să-şi facă treaba mai bine. Dar nici reporterii ăia nu-s nişte îngeraşi: şi-au asumat nişte riscuri cînd s-au apucat să filmeze aşa, aiurea, pe stradă. Iar dacă nu au fost conştiente de ele atunci sînt nişte proşti şi merită ce-au încasat.

Iar poliţiştii… Se spune că poliţiştii au stat şi au privit scandalul. Dacă este aşa, atunci au fost destul de deştepti încît să nu se bage în conflict, dar suficient de leneşi-corupţi-fricoşi-sau care o fi fost motivul lor ca să nu-şi facă treaba pentru care sînt plătiţi. Pînă la urmă ei sînt cei mai de condamnat dintre toţi: ar fi trebuit să oprească scandalul din faşă, oricare au fost vinovaţii şi oricare ar fi fost circumstanţele (atenuante).

În situaţia respectivă nu pot lua poartea nimănui, mai ales că-mi lipsesc toate informaţiile. Dar situaţia ar fi cu totul alta dacă autorităţile s-ar asigura că oamenii sînt educaţi şi că respectă regulile jocului (legile).

Articol preluat de aici.

Foame, prostie si proiectile neexplodate pe meleaguri mioritice

Întrebare: cît de prost trebuie să fii ca să te apuci să tai cu flexul nişte obuze neexplodate? În ce condiţii de disperare/înfometare aceste senzaţii anulează orice brumă de inteligenţă încît cineva să-şi pună viaţa în pericol?

Una dintre ştirile pe care le-am auzit în trecere în dimineaţa asta îl avea ca subiect pe un bărbat din Mărculeşti, la vreo 20 de km de Slobozia, judeţul Ialomiţa, care a adunat nişte obuze neexplodate de la un poligon din apropierea satului în care locuia şi a încercat să taie cu flexul obuzele. Vroia să le vîndă la fier vechi şi ştia că nu i le vor primi în forma respectivă. Nu ştiu cîte a reuşit să taie, dar unul dintre obuze i-a explodat în faţă. Explozia l-a dezmembrat şi am înţeles că este în stare gravă (unii au spus chiar că a murit) la spital.

De la copiii neştiutori m-aş fi aşteptat la tîmpenii din astea, adică să se joace cu proiectile neexplodate… am şi auzit de-a lungul timpului poveşti de genul acesta. Dar de la un bărbat de 39 de ani cu copii m-aş fi aşteptat la mai multă minte. Înţeleg că nu avea o slujbă, înţeleg că era disperat după bani pentru a pune mîncare pe masă, dar nu înţeleg motivaţia de a face chestii care au pus în pericol viaţa lui şi a familiei. În cel mai rău caz i-ar fi omorît pe toţi, dar a ajuns să fie schilodit (sau omorît) doar el.

Am făcut armata la artileri, toate cele 6 luni, şi am o idee (măcar teoretică) despre ce dezastru pot face obuzele… Nu vă jucaţi cu aşa ceva, nici măcar nu vă gîndiţi să vă jucaţi cu ele. Dacă nu mă credeţi întrebaţi pe cineva care lucrează în domeniu.

Voi ce părere aveţi?

Articolul poate fi gasit si aici.

Cum sa cistigi 1 miliard de dolari: pariind pe indicele de tara al SUA

Una dintre ştirile de pe hotnews mi-a atras atenţia: cineva a cîştigat 1 miliard de dolari doar pariind pe retrogradarea indicelui de ţară al SUA. Aparent nu se ştie numele pariorulul, aşa că, evident, s-au vehiculat nume precum cel al lui George Soros şi s-a spus despre o posibilă scurgere de informaţii din interior.

Un investitor misterios a castigat aproape un miliard de dolari dupa ce a pariat, luna trecuta, la o probabilitate de 10 la 1, printr-un contract futures, pe retrogradarea rating-ului AAA al Statelor Unite, scrie Daily Mail. Intrebarea care se pune acum este daca misteriosul investitor a avut informatii din interior sau daca a fost vorba despre noroc, scriu jurnalistii britanici. In plus, exista zvonuri ca in aceasta afacere ar fi implicat George Soros, miliardarul american in varsta de 80 de ani cunoscut ca “omul care a invins Banca Angliei” in 1992, cand a castigat un miliard de dolari intr-o zi dupa ce a pariat pe scaderea lirei sterline, in asa-numita “miercurea neagra”.

N-am idee cine e in spatele manevrei, dar am impresia că, mai devreme sau mai tîrziu, vom afla.

Ştirea m-a amuzat niţel… mă gîndeam că printr-o muncă cinstită un om “obişnuit” va cîştiga banii ăştia în vreo 2000 de vieţi consecutive. Pe de altă parte, se va găsi întotdeauna cineva care să profite de sistem ca să facă rost de avatanje (în primul rînd bani, dar nu numai)… este un obicei vechi de cînd omenirea.

Web design si seo Oradea, Bihor, Romania

Supravirtual SRL este o firma de consultanta si programare. Realizam programe de calculator la comanda (custom software), ne ocupam cu web design, web developing, seo (optimizare pentru motoarele de cautare), optimizare si promovare.
Sintem o firma din Oradea, judetul Bihor, Romania si oferim intreaga gama de servicii TI (tehnologia informatiei) incepind de la consultanta initiala gratuita, continuind cu dezvoltarea si predarea proiectului si terminind cu intretinerea si promovarea acestuia. Serviciile noastre acopera intreaga zona istorica Crisana.

Iti oferim felia ta de internet la calitate excelenta si pret bun.

Oradea, Bihor, Arad, Timisoara, Timis, Cluj-Napoca, Satu Mare, Baia Mare

Vizitati http://www.supravirtual.ro sau sunati la 0743-539203 pentru mai multe informatii, portfoliu si contact pentru comenzi.

Felia mea de Romania

Acum cîţiva ani mi s-a părut o idee interesantă să spun că pagina asta este felia mea de internet, adică locul în care mă manifest şi scriu ce am de scris. Fiecare are dreptul la o felie (mai mare sau mai mică) de internet, mai ales că în lumea virtuală este loc pentru toată lumea şi chiar ar mai încăpea vreo două lumi pe lîngă.

Cu lumea fizică este cu totul altă poveste: a fost supusă împărţirii şi ceturilor pe seama feliilor vreme de milenii, cu siguranţă va continua în aceeaşi direcţie cel puţin atîta vreme cît oamenii vor rămîne oameni şi nu se vor transforma în… altceva. Una dintre împărţelile astea teritoriale din lumea fizică este foarte la modă pe la noi zilele astea şi am preferat să aştept înainte de a-mi da cu părerea despre toată situaţia. De fapt despre tot scandalul ăsta afurisit în care s-a transformat, aşa cum era de aşteptat de fapt: este genul de subiect care va face să curgă multă cerneală (fizică sau… virtuală) pe degetele tuturor care au ceva de zis despre asta.

Judeţele României versus proiectul teritoriilor administrative. România feliată, o mare pizza de care trage toată lumea ca să obţină cea mai mare felie. Ba vor 8 judeţe, ba vor 12… ba vor toate 41, aşa cum sînt deja. Este un moment bun pentru politicieni ca să împartă un teritoriul care nu le aparţine, dar despre care, din nefericire, au un cuvînt de spus.

Eu NU am încredere în nici una dintre taberele politice care s-au format în jurul acestui subiect. Îi acuz (de parcă ar mai fi nevoie de aşa ceva, doar o ştim cu toţii) că-şi urmăresc propriile interese. UDMR-ul vrea în continuare tîmpenia aia de ţară în ţară (aşa zisa “autodeterminare”) riscînd războiul civil, cealaltă tabără (aia formată din lingăii şi javrele lui Băsescu şi Boc – nu mă întrebaţi detalii, acum chiar n-am chef de ele dar ştiţi despre ce vorbesc) urmăreşte ceva anume, dar încă îmi este neclar ce. În ultimele zile am fost prea prins cu treburi ca să mă apuc să îi urmăresc cu atenţie, dar sînt sigur că nu este nimic bun pentru poporul ăsta. Ştiţi ce se spune, nu? Cea mai rapidă şi mai bună metodă de a tîmpi şi de a manipula o populaţie numeroasă este prin intermediul televizorului, iar canalele noastre de mass-media şi cei pe care-i susţin se întrec între ei în a fi manipulatorul anului.

Pînă la urmă noi, cetăţenii acestei ţări cu ce rămînem? Pe bune: cu ce rămînem în urma acestui scandal? Aş zice că rămînem cu ochii beliţi la tembelizor sau pe la fluxurile de ştiri (ăia care încă mai ştiu să citească), urmărind circul, dar n-ar fi deloc amuzant şi nici n-am cîştiga nimic. Refuz să mă las prostit şi furat de oricine încească aşa ceva, şi nu pot spune că-s puţini.

Din punctul meu de vedere felia mea de România este chiar. aţi ghicit, România. Toată România.  Şi orice ar spune gunoaiele din mass-media şi javrele politice nu renunţ la felia mea.

Victor Socaciu si dublarea filmelor, concluzia

Mai ţineţi minte circul care s-a pornit atunci cînd propunerea legislativă a lui Victor Socaciu despre dublarea filmelor străine a ajuns la cunoştinţa publicului? Nici nu a fost demult, la începutul lunii trecute… A stîrnit o mulţime de reacţii, destul de diverse, revolta ieşind prima în evidenţă.

Ei bine, am auzit că azi s-a ajuns la o concluzie la această propunere: a fost respinsă. Şi, ca să nu fie suficient, Victor Socaciu a votat împotriva ei. Hilar, nu? Să faci o propunere pe care să nu o susţii pînă la capăt este o prostie hilară, dar este şi tipic românesc. S-a spus că respingerea legii de către iniţiatorul ei este o gafă, după care s-ar fi corectat, dar îl mai crede cineva? Colegii lui politicieni nu l-au crezut şi au votat împotriva. Ne-am cam obişnuit cu chestii de felul ăsta, chiar dacă cei care nu o acceptă sînt prea puţini. La cît de mult s-a făcut de rîs Socaciu cu sugestia de lege ar fi trebuit să-şi dea demult demisia, dar nu cred că e genul de persoană care să se simtă. Doar e politician, nu?

 

Articol preluat de aici.

Proiectul judetelor Romaniei

Una dintre ştirile care a ajuns la mine în ultimele zile este cel al reorganizării administrative a României şi crearea unor noi zone denumite tot judeţe, dar care să includă mai degrabă zonele istorice decît forma de organizare curentă. Nu pot spune că sînt de acord sau împotriva unui asemenea proiect, ideea politicienilor implică mult prea multe schimbări (de fapt termenul mai corect este “schimbări majore”) pentru a o aproba sau a fi împotriva ei fără o cercetare amănunţită a ei. Însă pot spune cu siguranţă că o privesc cu suspiciune: nu am încredere în explicaţiile pe care le-am auzit pînă acum. S-a spus că este din cauza unor fonduri de cîteva miliarde de euro care vor ajunge (sau ar putea să ajungă) în România în acest scop, dar nu cred că este doar atît. Ştiu că mult “iubiţii” noştri politicieni sînt atît de ahtiaţi după bani încît ar fi în stare să facă cam orice pentru a pune mîna pe nişte euroi în plus, dar cînd vine vorba de reorganizarea unei întregi ţări doar pentru nişte fonduri nu o prea cred.

Le-am ascultat prea multe minciuni pentru a nu-i primi cu scepticism de fiecare dată cînd vin cu o idee nouă, iar asta mi se pare un pic cam trasă de păr. Constituţia României, cel puţin din ce-am auzit pe la ştiri, spune că ţara este organizată în comune, oraşe şi judeţe – de aceea ar trebui să păstreze denumirea sau să schimbe constituţia. Din imaginile pe care le-am văzut în treacăt noile judeţe se pliază foarte bine pe regiunile de dezvoltare (care-s 8 la număr) şi sînt denumite după poziţia geografică: nord-vest, nord-est, sud-est, sud, sud-vest, centru, Bucureşti şi Ilfov.

Voi ce ştiţi despre asta? Adică detalii. Nu mă interesează generalităţile vehiculate prin mass-media… nu-s decît abrambureli ale jurnaliştilor de servici. Ce ştiţi despre perspectiva jigodiilor din UDMR despre acest subiect? MIe mi se pare că noua împărţire teritorială a ţării, oricare ar fi ea, le serveşte perfect intereselor declarate de ani bun (de a crea o “ţară” în ţară).

Articol preluat de aici.

Premiile Arsfan pentru 2010

Asociaţia Română de Science Fiction Arsfan şi clubul de anticipaţie Helion din Timişoara au decernat astăzi, de la ora 17, la sediul Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România (Piaţa Sf. Gheorghe nr. 3), Premiile Arsfan pentru anul 2010.

Juriul care a decis laureaţii a fost format din scriitorii Dănuţ Ungureanu (Bucureşti)  preşedinte, George Ceauşu (Iaşi), Lucian Vasile Szabo (Timişoara), Viorel Pârligras (Craiova) şi Traian Bădulescu (Bucureşti).

Premiul I pentru cel mai bun volum de proză SF nu a fost acordat, locul II revenind volumului “S.F. Doi” de Cristian Mihail Teodorescu (Editura Bastion), iar locul III, volumului “Capela excomunicaţilor” de Adrian Buzdugan (Editura Humanitas).

Pentru cea mai bună povestire SF nu au fost acordate decât premiile II – “Cumania 2010″ de Marian Truţă şi III – “Cetăţeanul Wells” de Silviu Genescu, în vreme ce Dragoş Merişca a obţinut premiul de debut pentru lucrarea “Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu”.

Cel mai bun scurtmetraj SF a fost adjudecat de Adrian Chifu, cu creaţia Dystobiotics Worlds, iar distinsul critic literar clujean Mircea Opriţă a fost răsplătit cu premiul Cel mai bun text critic SF, pentru eseul Despre distincţiile anticipaţiei româneşti”.

Premiul pentru Cea mai buna bandă desenată: Jup (Lucian Amarii) – „SuperCostel şi Confreria pisicilor negre” (Ed. Obiectiv de Suceava)

Articol preluat de aici

Promovarea hotelului Meriott din Bucuresti

Ce părere aveți despre promoțiile telefonice la diverse servicii și firme? Mă gîndesc că măcar o parte dintre voi ați fost sunați prin telefon din partea diverselor companii de prin România pentru a vă prezenta serviciile acestora. Din ce-am înțeles căutînd pe rețea există niște firme specializate în chestia asta, iar angajații lor trebuie să stea toată ziua pe telefon, cu textul învățat deja și să-i sune de zor pe potențialii clienți.

Unul dintre numerele mele de telefon este ceva mai public pentru că îl folosesc ca și telefon de contact, așa că am primit asemenea apeluri în ultimul timp. Am învățat că dacă le dai șansă să spună mai mult decît cîteva cuvinte este posibil să nu mai scapi de ele cîteva minute bune. Pe lîngă ce au deja în față (mă gîndesc că au deja pregătite o mulțime de variante de întrebări și răspunsuri standard) angajații respectivi trebuie să aibă o oarecare putere de convingere și să știe să întoarcă subiectul astfel încît să îl țină pe interloculor cît mai mult lipit de telefon.

Ultimul asemenea apeluri le-am primit ieri din partea hotelului Marriott din București. Nu avea toate informațiile pregătite din start, nu știa orașul în care mă aflu – dar asta este riscul meseriei. Oricum, vroia să mă convingă să mă cazez la hotelul respectiv cînd trec prin București… problema e că, trecînd cam rar: de 3-4 ori pe an (în funcție de ce trebuie să rezolv pe acolo) și nestînd prea mult (cel mai mult am stat parcă 3 zile), de obicei am totul aranjat înainte de a pleca din Oradea.

Aproape că am început să rîd cînd a încercat să mă convingă să plătesc un fel de abonament (dacă am reținut bine) ca să am o cazare cît mai ieftină și de o calitate cît mai bună la hotelul ăla… iar după 4 minute de discuții am început deja să mă plictisesc la greu – mai ales că aveam treabă de rezolvat. Am încercat să ies cît mai “onorabil”, dacă aș putea spune așa, și i-am spus domniței cu care discutam că o să mă gîndesc la treaba asta și o să-i contactez în următoarele zile. Aparent nu a înțeles pentru că în loc de ceva de genul “la revedere”, “mulțumesc pentru atenție” a mai spus ceva despre treaba respectivă… n-am reținut ce anume pentru că am închis telefonul. De tot (cel puțin pentru cîteva minute).

Poate că voi ajunge cîndva, într-un posibil viitor oarecare, și pe hotelul Marriott din București. Dar acum nu am nici un fel de tragere de inimă să fac același lucru. Dincolo de amuzamentul vag, impresia generală a discuției a fost prea neplăcută pentru a mă convinge să mă cazez la ei in viitorul apropiat.

Articol preluat de aici, dar poate fi găsit și aici.

Romani, romanisme si Emil Cioran

Emil Cioran writer / Emil Cioran écrivain (Pas...

Image via Wikipedia

Ieri a avut loc licitaţia manuscriselor şi obiectelor personale care i-au aparţinut lui lui Emil Cioran în Paris, ea a fost organizată de către Binoche et Giquello.

Statul român s-a implicat în stilul lui propriu şi personal în achiziţionarea lucrărilor foarte cunoscutului filozof: a refuzat să se implice pentru că, cică, costau mai mult decît îşi putea permite să plătească. Doar Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti şi Televiziunea Română au decis să liciteze impreună pentru măcar o parte a posesiunilor lui Emil Cioran, au reuşit să cumpere cîteva dintre ele. Suma totală estimată înainte de licitaţie era pe la 100 de mii de euro. Cîteva informaţii despre aceste manuscrise se găsesc pe Dilema Veche.ro

Mai devreme am auzit la radio că un român ar fi cumpărat cea mai mare parte a obiectelor licitate pentru 405 de mii de euro şi că le va dona statului român pentru că ele merită să stea acasă. Ulterior am aflat că este vorba de George Brăiloiu (pe Agenda.ro) şi că donaţia se va întîmpla cîndva în următoarele luni.

Am un singur lucru de zis: BRAVO! Un singur om a avut succes acolo unde statul român a eşuat lamentabil. Ar trebui să le fie o învăţătură de minte multora, iar guvernanţilor ar trebui să le fie ruşine… dar asta nu e deloc o noutate… iar guvernanţii nu prea au dat vreun semn că ar fi conştienţi de existenţa unui asemenea cuvînt în vocabularul lor.

 

Articol preluat de aici.

Cum sa (nu) comunici

De-a lungul ultimilor ani am lucrat cu mai multe persoane fizice şi juridice (firme) pe partea de IT, adică de la crearea de pagini web, întreţinerea lor şi instalări de reţele. Colaborările astea au avut o mulţime de aspecte, ca de obicei, dar am de gînd să rămîn la doar două dintre ele. Ambele au legătură cu modul în care oamenii noştri “de afaceri” comunică, se bazează atît pe propria mea experienţă. cît şi pe experienţa cuiva cu care am lucrat acum cîţiva ani.

Despre primul subiect care mă intereseată să-l dezvolt am mai scris acum un an şi jumătate aici, pe scurt este vorba de cineva care a lucrat la întreţinerea unei pagini web (magazin virtual) şi promovarea ei, la un moment dat cei doi proprietari nu au mai fost de găsit iar după ce au reapărut, o lună mai tîrziu, au început să se mire că cel în cauză lăsase totul baltă şi s-a apucat să lucreze la altceva… să lucreze pentru (alt)cineva care chiar îl plătea pentru munca făcută. Mai recent m-am apucat să fac optimizare pentru motoarele de căutare pentru un client (optimizare pe pagină şi nu numai), iar la un moment dat le-am trimis un mesaj cu situaţia proiectului şi ce mai trebuie făcut mai departe pentru a apărea printre rezultatele de pe prima pagină a motoarelor de căutare. Cu clientul nu am apucat să discut, dar secretara (mai nou li se spun “asistente”, dar este acelaşi lucru) a început să-şi scuze şeful că era ocupat şi mi-a spus că mesajul a fost retrimis fiului acestuia şi că trebuie să aştept după el (explicaţie însoţită de alte scuze referitoare la seriozitatea acestuia). După două săptămîni de aşteptare (adică discuţii cu secretara) am trimis un mesaj de întrerupere ale relaţiilor, adică să ne vedem fiecare de treburile noastre, iar secretara a început să mă ia la telefon cu chestii de neprofesionalism şi a încercat să mă facă să mă răzgîndesc. În timp ce o ascultam la căştile telefonului mă uitam la aparat ca la felul 10, mirîndu-mă că nu se stinge singur… probabil că dacă ar fi fost conştient de vorbele pe care le transmitea mai departe ar fi făcut-o.

Orice relaţie, chiar şi una de afaceri, are obligaţiile ei şi, mai ales, are momentele ei bune şi rele. Dar dacă cineva nu-şi găseşte 5 minute (hai să zicem 10) să citească şi, mai ales, să răspundă la un amărît de mesaj atunci relaţia aia scîrţîie din toţi ţîţînii şi nu ar mai trebui continuată. Nu mă prea miră multe lucruri pentru că mă aştept cam la orice, dar un pic mă uimeşte faptul că unii se aşteaptă ca oamenii să le stea tot timpul la dispoziţie şi, dacă se poate, să nu primească decît mulţumiri pentru munca lor. Acum rînjesc niţel pentru că mă amuză acest fel de visători… Nimic nu este gratuit în lumea asta, iar cine se lasă manipulat ca să facă chestii gratuite în timp ce copiii îi mor de foame atunci îşi merită din plin viaţa de rahat pe care o trăieşte.

A doilea subiect are legătură cu modul în care comunică unii oameni în viaţa reală şi în “virtual”. Am auzit de suficient de multe ori vitejia pe care îi apucă pe unii în lumea virtuală în timp ce-n viaţa reală sînt foarte diferiţi (pisicuţe blînde) ca să fiu sceptic cînd vine vorba de comportamentul pe internet, dar pînă acum nu prea am întîlnit-o… cel puţin nu într-un mod care să îmi sară în ochi atît de evident. Partea proastă este că unii nici nu sînt conştienţi de diferenţa asta, nici la alţii şi nici măcar la ei înşişi… iar asta îi poate trăda şi poate scoate la vedere aspecte pur personale ale lor.

Un caz pe care am pus mai mult accentul este al unei persoane din Bucureşti, chiar dacă rezultate nu sînt încă publice, dar nu este singular. Voi reveni la el cînd va fi cazul, este doar tangent la subiectul de acum.

Întrebare retorică: cum poate ca şeful unei echipe (n-are importanţă domeniul, oamenii rămîn cam la fel indiferent de domeniul de activitate) să se comporte colegial cu un colaborator extern atunci cînd lucrează faţă în faţă cu el, iar cînd discută prin internet (folosind aplicaţii gen yahoo messenger) să aibă accese de autoritate (adică tentative de dominare, de “şefie”) şi, uneori, chiar să facă fiţe. Este o întrebare pur retorică, nu mă aştept la un răspuns din partea nimănui pentru că mi-am făcut deja o impresie despre persoana respectivă şi nu este deloc una plăcută. O confirmare foarte întîrziată (în sensul că impresia  mea era deja veche) mi-a venit din partea unei alte persoane… nu am fost singurul faţă de care acel şef de echipă s-a trădat în momente de (hai să-i zicem) neatenţie.

Mi s-a spus mai demult că japonezii au o vorbă: cînd ai musafiri în vizită comportă-te de parcă ai fi singur, cînd eşti singur comportă-te de parcă ai avea musafiri. Acestă zicală poate fi extinsă şi la orice tip de comportament, atît profesional cît şi personal, şi la orice tip de comunicare. Adică comportă-te cu toţi la fel, indiferent dacă îţi sînt prieteni, colaboratori, şefi, colegi, clienţi, cititori, etc pentru că altfel ai doar de pierdut.

Articol preluat de aici.

Crin Antonescu si plata pentru drepturi

Location of ( green ) – on the European contin...

Image via Wikipedia

Una dintre ştirile pe care le-am citi azi (prin intermediul facebook am ajuns la articolul ăsta de pe Realitatea.net) m-a făcut să încep să rîd în hohote… Titlul este pur şi simplu hilar, iar rîsul meu este o reacţie perfect naturală cînd dai peste o tîmpenie atît de imensă încît nu mai este loc de altceva.

Dacă aţi aruncat deja o privire peste articol v-aţi dat deja seama despre ce e vorba: Crin Antonescu a venit cu ideea ca românii din afara ţării să plătească taxe în ţară ca să poată vota la alegerile pentru preşedinţia României. Nu e deloc greu de găsit motivul acestei… “idei”: la ultimele alegeri Traian Băsescu a fost ales de către românii din diaspora. Ei sînt cei care au făcut diferenţa, indiferent dacă voturile au fost pe bune sau dacă au fost măsluite. Sînt sigur că manevra asta este doar o încercare de a controla în vreun fel (în măsura în care se poate face acest lucru) voturile venite din “afară”… problema este că soluţia oferită este pur şi simplu cretină.

De ce? Pentru că unele drepturi sînt garantate de stat indiferent de situaţia cetăţeanului român, ele sînt anulate sau suspendate doar în cazurile mai speciale şi se face (cel puţin din cîte ştiu eu, nu sînt avocat) doar prin intermediul justiţiei. Adică printr-un proces şi o decizie definitivă luată de către o instanţă. Dreptul de vot este unul dintre aceste drepturi garantate de către stat: atîta vreme cît eşti cetăţean român (şi nu intri în cadrul cazurilor speciale pe care tocmai le-am menţionat) poţi alege un reprezentant care să vorbească şi să negocieze în numele tău, oriunde te-ai afla pe glob. Din cîte ştiu nu se aplică asupra reprezentanţilor locali (de exemplu dacă eşti în Franţa nu poţi vota de la distanţă pentru primarul Oradei sau Timişoarei, chiar dacă ai adresa oficială în oricare dintre aceste locale – trebuie să-ţi muţi curul la faţa locului şi să bagi un vot în urnă), dar se aplică foarte bine la alegerile prezidenţiale. Pînă la urmă preşedintele României este tot un reprezentant, doar că ne reprezintă pe noi, ca popor.

Şi totuşi, de ce este o idee cretină? Pentru că românii din diaspora se împart în 3 categorii principale: tineri plecaţi la învăţătură, oameni plecaţi la muncă şi oameni care nu au reuşit să se adapteze aici şi au plecat lăsînd totul în urmă. Ultima categorie nu mă interesează prea tare pentru că prea puţini dintre ei sînt dispuşi să voteze. Spuneţi cinstit: cîţi dintre tinerii plecaţi la învăţătură (studenţi prin vreo universitate mai bună decît cele de la noi) au proprietăţi de vreun fel de pe urma cărora trebuie plătite taxe la stat? 1%? 2%? Chiar şi cei cu bani nu cred că au prea multe proprităţi taxabile, majoritatea fiind pe numele părinţilor.

Oamenii plecaţi la muncă în străinătate plătesc taxele ţării în care lucrează. E ceva normal, nu? Ţările respective le oferă facilităţi pentru taxele alea, începînd de la servicii medicale şi terminînd cu infrastructura necesară deplasării dintr-un loc într-altul şi bunei funcţionări traiului zilnic într-o societate civilizată. Ce le oferă România în schimb? Cam nimic, doar nişte drepturi pur şi simplu inalienabile (adică care nu pot înstrăinate – aviz inculţilor). Sînt sigur că eventualele taxe care trebuie să fie pentru proprietăţile din ţară sînt plătite la zi (cel puţin în majoritatea cazurilor) de către cei rămaşi în ţară – ştim deja că majoritatea românilor plecaţi la muncă s-au dus să muncească pentru familiile lor.

Oricum, să plăteşti pentru un drept care este deja al tău mi se pare cel puţin absurd. Nu ştiu cine i-a oferit lui Crin Antonescu o asemenea idee, dar cu siguranţă că i-a făcut un mare deserviciu. Deja au murit suficienţi oameni de-a lungul istorie pentru a garanta asemenea drepturi, iar acum unii sînt capabili să reducă acei morţi la nişte bani… de parcă s-ar putea face o comparaţie între cele două.

 

Articol preluat de aici.

Romania si conflictul libian

Chiar dacă am aflat de conflictul din Libia de la bun început, acum cinci săptămîni, nu am scris încă despre el pentru că nu mi-a atras atenţia suficient de mult ca să îi acord suficient timp pentru un articol. Pe scurt, după cum probabil ştiţi, revolta de acolo a început cu o serie de proteste împotriva lui Muammar Gaddafi şi confruntări la mijlocul lunii trecute şi au evoluat rapid pînă la un adevărat război civil (sau, cel puţin, o revoltă naţională). S-au vehiculat o mulţime de victime din rîndul civililor, că o parte dintre militari au refuzat să lupte împotriva populaţiei, că s-a dori împărţirea unui milion de arme tuturor celor care doresc aşa ceva, că Gaddafi a angajat mercenari, etc, etc. Nu sînt la curent cu toate ştirile astea, sau cel puţin nu le-am reţinut pentru că le-am considerat absolut irelevante.

Conflictul din Libia venit la scurt timp după revoltele din Egipt, aşa că se poate presupune că au fost inspirate de acolo. Chiar dacă atenţia mass-medie româneşti a ignorat Egiptul în ultimele săptămîni în urma evenimentelor din Japonia şi Libia, nu cred că turbulenţele de acolo s-au estompat atît de rapid. Întreg nordul Africii a devenit o zonă de potenţial conflict, probabil că tocmai de aceea mai multe ţări bine înarmate (americanii, canadienii, italienii, englezii şi francezii) au decis zilele trecute să atace Libia pentru a-i sprijni pe rebeli şi a distruge trupele lui Gaddafi. Am înţeles că Tripoli a fost asediat la greu în ultimele zile şi că mai multe ţări arabe s-ar putea alătura coaliţiei împotriva dictatorului libian, dar altceva mă preocupă mai mult pe mine: implicarea românească.

Ieri seară televiziunile au sărit în sus ca prinse de cur cu un cleşte încins: cică România intră în război. După ce am auzit despre ce e vorba (nu eram prin preajma televizorului cînd a început spectacolul ăla jalnic) am început să rîd în hohote şi mi-am văzut mai departe de treabă: România a trimis o singură navă “de război” cu 207 (sper că am reţinut bine numărul) de soldaţi la bord. Nu ştiu în ce stare sînt navele de război ale ţării noastre, dar mă gîndesc că sînt simple bărcuţe cu catarg şi pînze comparativ cu navele pe care le trimit americanii, englezii şi francezii (de exemplu) în zonele de conflict. Iar cei 207 de soldaţi… dacă nu e vorba de nişte supraoameni sau terminatori nu vor face absolut nici o diferenţă în Libia. Practic este un mare FÎÎÎÎÎS care, dacă am înţeles bine, ne va costa 5 milioane de euro. Bani aruncaţi pe fereastră pentru că nu ne vor aduce nici un cîştig… dacă măcar ar fi făcut un POC ar fi fost un pas înainte, dar e doar un foc de paie şi banii publici. Totuşi, nu este prea tîrziu să facă BUM, poate că nava aia cu pînze pe care (cică) o trimitem în Mediterana va da peste ceva mină şi o să aibă mass-media româneasă motive pentru care să urle vremele de zile bune.

Nu-mi doresc implicarea României într-un conflict care nu este al nostru, chiar şi dacă este vorba de nimicul trimis ca suport pentru sprijinirea coaliţiei atacatoare în Libia. Personal însă nu-mi fac prea multe idei despre acest subiect, dincolo de isteria mass-mediei nu prea rămîne mare lucru care să fie luat în considerare. Însă este un subiect care se merită urmărit.

 

Articol preluat de aici.

Cravata violet a lui Emil Boc

Ieri a avut loc o asumarea legii care modifică Codul Muncii şi votarea unei moţiuni de cenzură la adresa guvernului lui Emil Boc. Deşi micuţul prim ministru este căzut în cap (la propriu, în emisiunea lui Andrei Gheorghe acum cîţiva ani), a supravieţuit în post cîtorva încercări de răsturnare legală a guvernului său. Inclusiv tentativei de ieri. Se poate spune că Emil Boc are în el ADN de supravieţuitor, dar nu-s sigur dacă este al lui propriu sau a fost aplicat prin metode mai mult sau mai puţin ştiinţiifice, mai mult sau mai puţin acceptate de morala creştină.

Nu am de gînd să comentez asupra noului Cod al Muncii din România, au fost prea mulţi care au făcut-o în ultimul timp şi au faţă de mine un avatanj net: îl cunosc. Eu nu am auzit decît o parte a comentariilor lor şi nu am de gînd să le preiau. Dacă vă interesează subiectul îl aveţi pe nea’ Goagle sau pe amicul său mai micuţ Yahoo… n-aveţi decît să căutaţi informaţii acolo.

Dar mi-a atras atenţia scandalul continuu al politicului, mai ales cînd vine vorba de cel din jurul moţiunilor de cenzură sau altor metode de a da jos cuplul de “îndrăgostiţi” Emil Boc-Traian Băsescu şi amanta eternă (cel puţin politic – eu din perspectiva asta o văd cel mai des, şi nu-mi doresc nici măcat asta) Elena Udea. Nu prea pot să evit chestia asta, nu fără a arunca pe fereastră televizorul şi de a evita complet ziarele-paginile web dedicate ştirilor de pe la noi.

Din ce-am înţeles de pe la tembelizor, aseară au fost 212 indivizi şi individe în favoarea moţiunii de cenzură, 4 au fost împotrivă şi 2 s-au abţinut. Ca să treacă, moţiunea ar fi avut nevoie de 238 de voturi… şi uite aşa guvernul lui Emil Bocănel stă încă bine pe poziţii. Sînt sigur că nu cravata violet cu care micuţul s-a afişat în cursul zilei de ieri l-a ajutat să rămînă pe poziţii… pentru simplul motiv că nu şi-a îndeplinit aşa cum trebuie funcţia de bază: de a strînge suficient de tare de scîrbavnicul mădular de care era ataşat pentru a-i opri sîngele şi aerul. Nu ştiţi ce înseamnă “scîrbavnicul mădular”?  Vine dintr-un text de lege ce sancţiona violul în perioada domnitorului Nicolae Mavrocordat: “Celui ce va fi prins cu stromeleagul învărtoşat primprejurul părţilor fătătoare ale muierii i se va tăia scîrbavnicul mîdular întru veşnica lui nefolosinţă.” Şi cum politicienii îi violează pe români cu tîmpeniile şi minciunile pe care le declară zilnic trageţi voi concluzia.

Personal mă bucur că guvernul micuţului Boc a rămas în funcţie. Guvernul ăla este o problema care TREBUIE rezolvată, adică trebuie schimbat cu oameni mai buni (din toate punctele de vedere) care să facă ceva constructiv pentru ţara asta. Unii dintre români au protestat, au vociferat, au manifestat… alţii au votat prin parlament schimbarea… dar nu au făcut absolut nimic. Mai devreme sau mai tîrziu guvernul ăla va deveni o problemă atît de mare încît îi va trezi pe oameni şi îi va mobiliza pe mult mai mulţi pentru a face o schimbare. Cu conştientizarea lor cînd vine vorba de propriile acţiuni este mult mai greu, dar va fi un pas înainte… unul dintr-un şir lung.

 

Articol preluat de aici.

 

Alegeri la UDMR in Oradea

Vă sugerez ca astăzi să evitaţi Casa de Cultura din Oradea (locaţia din parcul 1 Decembrie). O foarte mare parte a tîrfelor politice româneşti s-au adunat acolo cu ocazia alegerilor din UDMR… Am mai spus-o de cîteva ori că cele mai mari tîrfe politice sînt UDeMeReu pentru că ar spune orice şi ar face absolut orice ca să rămînă la putere şi susţin în continuare acest lucru. Azi ele îşi aleg conducătorul şi, mai rău, îi au ca invitaţi pe Emil Boc şi Victor Ponta (printre alţii). Sînt sigur că mai sînt şi oameni decenţi şi cinstiţi la adunarea aia, dar sînt cam foarte puţin (din ce-am reuşit să văd pe la tembelizor).

Că vrem sau nu, cine vrea să meargă la tîrfe azi ar trebui să meargă la Casa de Cultură… în următoarele ore va fi cea mai potrivită locaţie din ţară. Mă şi miră că acea clădire nu a făcut deja POC din cauza adunăturii din interior.

 

Articol preluat de aici.

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 121 other followers

%d bloggers like this: