Home » 2011 » January

Monthly Archives: January 2011

Evenimente Oradea, februarie 2011

Expozitie de fotografie: Universitatea din Oradea văzuta de sus

Perioada: joi 13 ianuarie 2011 ora 14:00 – sîmbătă 5 februarie 2011

Locaţia: holul bibliotecii universitare, campusul 1, str. Universitatii nr. 1

Vernisajul expozitiei: autor Ovi D. Pop. Mai multe informaţii aici.

 

Expoziţia Numitorul comun – moartea

Perioada: miercuri 19 Ianuarie 2011 ora 11:30 – vineri 11 Februarie 2011

Locaţia: Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai”

La eveniment participă domnul Marius Oprea, preşedintele Asociaţiei pentru Memoria Victimelor Comunismului şi coordonatorul Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului din România. Expoziţia găzduită de Biblioteca Judeţeană Gheorghe Şincai a fost realizată de Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) şi Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer, beneficiind şi de colaborarea Institutului pentru Liberă Iniţiativă şi a muzeelor de istorie din Turda şi Aiud.

Expoziţia prezintă o serie de acţiuni de căutare şi deshumare a unor opozanţi ai regimului comunist care au fost executaţi de Securitate fără judecată în perioada anilor 1948 – 1952

Mai multe informaţii pe http://alexandruseres.com/

 

Expozitia Post-Surgery

Perioada: joi 20 ianuarie 2011 – vineri 18 februarie 2011

Locaţia: strada Albacului nr. 54

Expoziţia adună în jur de 15 lucrări de grafică de şevalet realizate de artistul clujean Lucian Szekely. Ea s-a deschis în 18 ianuarie şi vor rămîne expuse încă două săptămîni la sediul Asociaţiei Visual Kontakt din Oradea şi vor putea fi admirate zilnic între orele 12.00 şi 16.00. Intenţiile de vizitare se vor anunţa însă inainte la telefonul 0745/205.729 (Zabos Francisc, membru al Asociaţiei).

Mai multe informaţii pe crisana.ro.

 

Expomariage Oradea 2011

Perioada: vineri 4 februarie 2011 ora 13:00 – duminică 6 februarie 2011

Locaţia: Sala Sporturilor “Antonio Alexe”

Se spune că este cel mai important eveniment din Romania dedicat nunţii, ediţia a şaptea va fi în Oradea la finalul acestei săptămîni.

Organizatorul este Revista “Mireasa”. Mai multe informaţii pe expomariage.ro

 

The Black Panther Party cu Dubase şi Rapala

Perioada: vineri 4 februarie 2011 începînd cu ora 22:00

Locaţia: Juice Cafe

Intrarea este liberă.

 

Şuie Paparude Live la Yellow Submarine Oradea

Perioada: sîmbătă 5 februarie 2011 ora 21:00

Locaţia: str. V. Alecsandri nr. 10

Bilete se pot cumpăra de la bar zilnic între orele 08.00 – 02.00, informaţii şi rezervări se fac la 0359 – 800.880 (bar Yellow Submarine) şi la 0743 – 149.660 (Ionut Rugan – adm.)

 

Concert Grimegod în Abyss Metal Pub

Perioada: sîmbătă 5 februarie 2011, ora 20:00

Locaţia: Abyss Metal Pub (str. Primăriei nr. 21)

Intrarea este liberă. Mai multe informaţii pe abyssoradea.com.

 

Jazz Cafe Oana Lianu în Club Escape

Perioada: duminică 13 februarie 2011 ora 20:00

Locaţia: strada Traian Mosoiu, nr 3

 

Lansare de carte “Blues de Timişoara. O autobiografie”

Perioada: vineri 18 Februarie 2011 ora 18:00

Locaţia: Librăria Gutenberg, Str. Episcop Mihai Pavel nr. 4

Libraria Gutenberg va invită la lansarea cărţii “Blues de Timişoara. O autobiografie” de Bela Kamocsa, volum ingrijit de Tinu Parvulescu, Editura Brumar 2010

Béla Kamocsa (1944-2010) – muzician, din fericire, notoriu, nu doar prin rolul său de membru fondator al trupei Phoenix şi apoi multiinstrumentist în formaţiile Gramofon şi Bega Blues Band, dar şi ca animator al peisajului muzical, făcînd parte dintre cei care au pus bazele festivalurilor de jazz/blues de la Gărîna.

Scrisă împreună cu scriitorul Tinu Pârvulescu, aceasta este prima autobiografie reuşită a unui artist român: o carte scrisă admirabil (fără divagaţii sau sentimentalisme plictisitoare), plină de umor (nu doar stilistic, dar cu nenumărate situaţii comice antologice), inteligentă, oferind nenumărate detalii inedite despre cariera, traseul şi dificultăţile unui muzician de rock/jazz/blues într-un regim totalitar, o carte care surprinde, de fapt, unul dintre momentele naşterii rockului la noi şi, fireşte, al primei sale legende – trupa Phoenix şi, în general, atmosfera muzicală a anilor ’60-’80, o perioadă extrem de interesantă şi prea puţin cunoscută sub acest aspect.

Mai multe informaţii la http://librariagutenberg.blogspot.com/

 

Concert de chitară cu Gyárfás István – Budapest

Perioada: sîmbătă 19 Februarie 2011 ora 19:00

Locaţia: Posticum

Concert de chitară cu profesionişti din Romania şi Ungaria!

Mai multe informaşii la http://www.posticumjazz.ro/PJ/index.php?option=com_content&view=article&id=47&Itemid=29

 

Concert Cronic & Apocalyps la Abyss Metal Pub

Perioada: sîmbătă 26 Februarie 2011 ora 20:00

Locaţia: Abyss Metal Pub (str. Primăriei nr. 21)

Intrarea este liberă. Mai multe informaţii pe abyssoradea.com.

 

Articol preluat de aici.

La ce poate duce o acuzatie de furt

Săptămîina asta am auzit în trecere despre un băiat care a fost prins ieşind din şcoală cu un hard drive în haină. Obiectul aparţinea unuia dintre calculatoarele şcolii. Nu a fost mare lucru, nu cred că a durat mai mult de un minut, dar a reuşit să îmi atragă atenţia: se spunea că băiatul dorea doar să copieze nişte jocuri de pe hard pe calculatorul de acasă pentru ca apoi să îl aducă înapoi. Minte de copil, adică, care nu prea conştientiza implicaţiile faptelor sale şi, mai ales, care nu a discutat despre asta cu adulţii.

Nu ştiu în ce măsură băiatul a avut permisiunea profesorilor de a scoate dispozitivul din şcoală, deşi din cîte îi ştiu pe români aşa ceva nici nu prea intră în discuţie, nu ştiu de ce nu a luat cu el un stick de memorie pe care să-l vîre în portul usb şi să copieze orice dorea… dar a fost acuzat de furt… iar pînă la urmă a ajuns să se încerce să se sinucidă din cauza asta prin spînzurare. Nu a reuşit în întregime: corpul i-a rămas în viaţă dar creierul a fost afectat dincolo de capacitatea lui de refacere.

Pînă la urmă acuzaţia de furt a dus la salvarea şi îmbunătăţirea calităţii mai multor vieţi: părinţii au decis să doneze organele băiatului celor care aveau nevoie de ele. Nu am reţinut cui au ajuns rinichii şi ficatul, dar mă gîndesc că se poate afla.

Nu ştiu ce aţi învăţat din chestia asta, dar eu am tras cîteva concluzii mai mult sau mai puţin plăcute: în primul rînd intruziunea televiziunilor în viaţa personala poate duce chiar la deces (nu ştiu în ce măsură apariţia ştirii la tembelizor a dus la înrăutăţirea situaţiei, dar sînt sigur că a ajutat considerabil), îl al doilea rînd că rufele se spală cel mai bine în familie, şi, mai ales, în oricare situaţie rea există şi lucruri bune.

Articol preluat de aici.

Vinerea neagra la Cairo

Sau cel puţin aşa s-a spus despre tulburările din capitala Egiptului la început. De atunci au trecut trei zile (sau, mai precis, este a treia zi de cînd a izbucnit totul. Nu pot spune că am urmărit prea atent evenimentele de acolo, dar au fost o prezenţă constantă în fundal în ultimele zile.

La început s-a spus că-s doar nişte tulburări, apoi acestea au devenit revoltă şi manifestaţii… Am auzit repetîndu-se la nefîrşit că foarte mulţi dintre egipteni trăiesc doar cu 2 dolari pe zi (sau cel mult doi dolari), că foarte mulţi dintre ei sînt încă analfabeţi, că Hosni Mubarak, dictatorul de lungă durată a Egiptului (“doar” vreo 30 de ani), a cerut destituirea guvernului şi apoi a trimis avioanele şi elicopterele armatei deasupra capitalei pentru a-i “convinge” pe locuitori să se potolească. Oare mai trebuie să menţionez că armata a fost scoasă în stradă demult? Există deja morţi, răniţi, victime printre egiptenii revoltaţi… iar evenimentele nu par să fie pe cale să se stingă. S-ar putea să mă înşel, am spus deja că nu am urmărit cu atenţie, dar este destul de uşor de verificat. Doar trăim în era internetului şi a informaţiei… este mult mai uşor de urmărit fluxurile de date (inclusiv cele video) decît înainte de existenţa reţelei mondiale.

Dincolo de distanţa de 21 şi un pic de ani, mie totul îmi aduce aminte de revoluţia din 1989 (ştiu că există discuţii pe tema revoluţie-lovitură de stat, dar pentru moment prefer să rămîn la denumirea oficială). Nu ştiu în ce măsură se va finaliza revolta din Cairo, dar cu siguranţă va intra in istorie. Chiar dacă egiptenii nu vor reuşi să-l alunge pe Mubarak de pe poziţia de putere de care s-a agăţat, chiar dacă guvernul şi sistemul politic nu va fi schimbat, aceste zile vor face o schimbare… Singurul lucru pe care îl deplîng cu adevărat sînt distrugerile aduse vestigiilor istorice (unele inestimabile) de acolo. Din cîte am înţeles la un moment dat, mai devreme, cineva a reuşit să distrugă deja nişte mumii şi un sarcofag dintr-un muzeu.

Articol preluat de aici.

Rec 2 (2009)

Este continuarea filmului Rec pe care l-am urmărit acum cîteva zile şi despre care am scris aici. Ideea acţiunii, mai ales dacă aţi văzut deja pe primul Rec, este simplă (cel puţin în aparenţă): o clădire a fost băgată la carantină din cauza contaminării cu un virus ucigaş. Sau cel puţin aşa este considerat de către cei din exterior: se transmite prin salivă şi sînge (adică prin fluide corporale), rata infecţiei este de 100% (cel puţin printre cei contaminaţi în ambele filme) şi prea noul organism foarte rapid, în numai cîteva minute în unele cazuri, se comportă asemenea turbării (îi face pe oameni să devină violenţi) şi multe altele. Mai are şi alte proprietăţi, dar mai bine vă las pe voi să le (re)descoperiţi. 

Deşi Rec 2 a fost realizat la doi ani după primul, cel de-al doilea film se petrece in aceeaşi perioadă cu evenimentele din Rec… este unul dintre motivele principale pentru care m-am apucat să mă uit la el: mă cam rodea curiozitatea să aflu ce se întîmplă în continuare. Mai ales că îmi place stilul în care a fost făcut, adică unul dinamic şi alert, din punctul de vedere al unei camere în mişcare.

Se ştia că în clădire erau oameni: locatarii şi vizitatorii, printre care doi pompieri, doi poliţişti şi o echipă aparţinînd unei televiziuni ce doreau să facă o emisiune avînd ca temă activitatea pompierilor. Se mai ştia că în urmă cu ceva timp s-a pierdut orice contact cu aceştia şi au fost trimişi înăuntru o echipă de intervenţie sub comanda unui medic (sau cel puţin aşa au crezut ei la început). Oare mai trebuie să menţionez cîţi dintre ei au rămas în viaţă? Sau dintre copiii (erau adolecenţi, da’ e acelaşi lucru) care au ajuns şi la rîndul lor în clădire pentru a fi blocaţi acolo? Tot ce vă pot spune este să urmăriţi filmul. Chiar dacă nu l-am considerat chiar atît de interesant ca şi pe primul, eram deja pus în temă iar perspectiva unor militari cu arme de foc nu este la fel de dură (de groază) ca şi perspectiva unor oameni nevinovaţi blocaţi în clădirea care le-a devenit mormînt fără a şti foarte bine de ce, mie mi-a plăcut filmul.

În plus, Rec 2 aduce cîteva răspunsuri la acţiunea din primul film, iar finalul mi-a plăcut la nebunie… se încadrează perfect în ceea ce aş putea spune că este ironia fină a unui film de groază bun . Informaţiile de pe imdb sînt aici.

 

Articol preluat de aici.

 

Furt si prostie de milioane

Să nu mă înţelegeţi greşit: furtul este de 1 milion şi ceva de euroi… dar prostia este incomensurabilă. Media lor, chiar şi cu aproximaţie, este de milioane. Da, mă refer la cazul geamantanul cu bani care a dispărut din ceva casă părăsită din Ploieşti şi la modul în care banii au început să apară.

Proprietara geamantanului (despre care se spune că este o pensionară care se ocupa cu tranzacţii imobiliare) a reclamat faptul că el conţinea puţin peste 1 milion de euro şi asta i-a pus pe jar pe mulţi. Dacă suma este adevărată prima întrebare este cît de prost trebuie să fie cineva încît să lase atîţia bani practic neprotejaţi… cam oricine putea să intre în casa aia şi să-i ia. Pînă la urmă cineva chiar a făcut-o, doar nu era să îi lase acolo… nu ştiu dacă pur şi simplu au văzut-o pe femeie că intră cu ditamani geamantanul şi iese cu mîinile prin buzunare sau au mers la sigur, ştiind că banii erau bine ascunşi prin casă, dar rezultatul a fost acelaşi.

Şi, ca să nu fie suficient, cineva a căzut drept fraier: un adolescent care a ascuns ceva bani în zidul casei sale (cum nu era o construcţie cine ştie ce, practic orice sumă ascunsă în zid a triplat valoarea întregii clpdiri) şi apoi a spart cîteva mii de euroi la distracţie. Ca tot prostul, s-a dus acasă să vadă dacă nu cumva s-a aflat de furt şi dacă l-a căutat cîneva în ultimele zile… de fapt îl căutase poliţia să-i ofere cadou nişte bijuterii din oţel care se fixează pe încheieturi. devil S-a spus că puştanul ăsta nu ştia să numere şi să socotească şi că împărţirea banilor s-a făcut ochiometric, gen “ţine şi tu un teanc cu bani” sau “un teanc mie, unul ţie”…

… dar se spun tot felul de tîmpenii prim mass-media, aşa că sînt un pic cam sceptic din punctul de vedere al acestei poveşti. Prostia este cucoană mare prin România, asta se ştie de multă vreme, tocmai de aceea manipularea este pe buzele multora. Am spus că sînt sceptic pentru că povestea asta îmi pare cam cusută cu aţă albă. O foarte mare parte din bani nu au fost încă găsiţi… e adevărat, este încă prea repede ca să fie recuperaţi toţi dar am impresia că restul nici nu vor fi găsiţi vreodată. Mi-ar fi foarte uşor să fac plîngere că am pierdut 1 milion de euro sau 100 de milioane de euro pentru simplu motiv că, deşi nu am avut niciodată în posesie asemenea sume, nu e greu deloc să îi scriu pe hîrtie. Nu ştiu în ce măsură proprietara geamantanului dispărut a făcut dovada posesiei acelor bani sau a prezenţei lor în obiectul dispărut, dar nu m-ar mira deloc să fi declarat o sumă mult mai mare decît cea dispărută cu adevărat. Dacă tot s-a gîndit să ascundă un geamantan într-o casă pustie se putea gîndi să ascundă alte sacoşe cu bani prin alte case… doar s-a ocupat cu tranzacţii imobiliare şi le cam cunoaşte, nu?

 

Articol preluat de aici.

Nea Nicu Ceausescu la 93 de ani

Dacă Nicolae Ceauşescu ar fi trăit şi azi el ar fi împlinit 93 de ani. Unii îl hulesc chiar şi acum, uitînd că era doar elementul reprezentativ al unui întreg sistem, alţii îl aniverseasă chiar dacă a murit de două decenii. Fiecare are motivele lui, chiar şi aceea care au aşternut un strat gros de uitare peste acea epocă sau aleg să o ignore pentru că s-au născut după căderea comunismului. Nu am de gînd să scriu despre el, a fost un om ca oricare altul şi cu bune şi cu rele, un om pe care l-am văzut doar în treacăt de vreo două ori (cînd el şi Elena au venit prin Oradea şi ne-au scos şi pe noi, pe pionieri, să-i întîmpinăm)… dar am de gînd să scriu despre reacţia pe care o provoacă chiar şi la atîta vreme de la moartea lui. O viaţă de om, aş putea spune, mai ales că am destui prieteni care s-au născut în această perioadă şi nu l-au cunoscut decît din poveştile celor mai în vîrstă.

Oricum, azi am putut observa încă o dată că oamenii (sau cel puţin unii dintre ei) au tendinţa ca în faţa unui prezent groaznic şi avînd ca perspectivă un viitor de-a dreptul sumbru (şi de multe ori fără speranţă) îşi amintesc cu mult drag de vremurile bune de altădată… chiar dacă acele vremuri au fost la fel de rele ca şi cele de acum.  Alt fel de răutate, alte probleme, dar nu mai puţin rele. Oamenii au tendinţa de a elimina factorii negativi din trecutul îndepărtat şi de a-şi aminti doar de lucrurile bune şi momentele fericite ale vieţii… şi nu este deloc de condamnat. Asta este natura umană.

Dar ce este de condamnat este lipsa de reacţie corectă şi chiar lipsa de reacţie de orice fel din partea multora din oamenii de acum la factorii din realitatea înconjurătoare care le fac mult rău. Doar cîţiva dintre români au ales să îl aniverseze pe Nicolae Ceauşescu la vedere, dar încă trăim cu toţii (mai ales cei care am ales să rămînem în ţară) sub umbra perioadei în care a fost conducător al ţării. Unii oameni învaţă mai greu… mai demult s-a spus că ne va lua 20 de ani ca să învăţăm ce înseamnă democraţia. Au trecut deja 21 de ani de la căderea comunisumului, dar sîntem încă departe de o democraţie autentică şi de o responsabilitate socială ca popor. Chiar şi fără aniversarea de azi, protestele fără succes ale oamenilor săraci (bugetari şi pensionari, dar nu numai) din ultimele luni sînt cea mai bună dovadă în acest sens.

 

Articol preluat de aici.

Filmul spaniol Rec (2007)

La sugestia unui prieten am căutat un film spaniol, realizat în 1997, numit Rec. Vine de la “record”, adică a înregistra în limba engleză şi este un titlu foarte potrivit pentru că prezintă punctul de vedere al camerei video în jurul căreia se derulează întreaga acţiune a filmului. Nu prea am avut prilejul să mă uit la filmele de groază spaniole, dar toate au un început. În afară de filmul El laberinto del fauno în ultimii ani au ajuns prin preajma mea doar telenovelele, dar la aşa ceva nu mă uit. 

Subiectul filmului este unul aparent simplu: o tînără reporteră şi cameramanul ei au de făcut o emisiune despre pompierii din Lisabona pentru a fi difuzată în cadrul programului “În timp ce voi dormiţi”. Ideea era să stea cu ei, să îi filmeze în acţiune. Atunci cînd doi pompieri au fost chemaţi într-o casă să ajute o femeie despre care se ştia că căzuse în interiorul propriei case şi că era imobilizată şi singură reportera şi cameramanul i-au însoţit… iar după aceea totul se schimbă. O noapte ce începuse normal s-a transformat într-un adevărat coşmar, din toate punctele de vedere.

Dar va trebui să urmăriţi filmul ca să faceţi o imagine mai clară asupra imaginaţiei spaniolilor şi a modului în care ea a influenţat evoluţia poveştii şi a oamenilor din interiorul ei: reportera şi cameramanul, cei doi pompieri, cei doi poliţişti pe care i-au găsit la faţa locului, vecinii şi tot restul. Mie mi-a plăcut filmul… modul în care progresează totul, modul în care a fost realizat nu îmi este familiar şi mi-a trezit interesul. Nu am văzut decît cîteva filme realizate astfel în ultimii ani, cu cameră mobilă şi purtată mereu după posesorul ei… primul film de acest gen a fost Blairwitch project acum… acum o veşnicie de fapt. Poate de aceea (că mi-a plăcut filmul şi că mă roade curiozitatea să aflu cum se termină povestea) o să caut să urmăresc, în măsura timpului disponibil, şi cea de-a doua parte, realizată în 2009.

Urmărind filmul mi-am adus aminte de o chestie: că există filme de groază şi filme de groază nerecomandate cardiacilor. Ăsta are tendinţa de a face parte din a doua categorie… în primul rînd din cauza sunetelor şi a modului foarte alert în care a fost realizat (la început este un pic mai lent, dar prinde viteză pe parcurs), în al doilea rînd pentru că unii mai uşor impresionabili se pot speria din nou odată cu perceperea raţională a filmului, pe lîngă sperietura fizică.

 

Articol preluat de aici.

Stromae – Alors on danse

Acum haideţi să dansăm, nu?  Ar fi cazul să facem mai des aşa ceva.

 

Din cîte mi-am dat şi eu seama (să nu vă închipuiţi că am reuşit să le traduc cu franceza mea ruginită), urmează versurile în limba franceză.

 

Alors on danse
Alors on danse
Alors on

Qui dit étude dit travail
Qui dit taf te dit les thunes
Qui dit argent dit dépenses
Qui dit crédit dit créance
Qui dit dette te dit huissier
Oui dit assis dans la merde
Qui dit Amour dit les gosses
Dit toujours et dit divorce

Qui dit proches te dis deuils car les problèmes ne viennent pas seul
Qui dit crise te dis monde dit famine dit tiers monde
Qui dit fatigue dit réveille encore sourd de la veille
Alors on sort pour oublier tous les problèmes

Alors on danse
Alors on danse
Alors on danse
Alors on danse
Alors on danse
Alors on danse
Alors on danse
Alors on danse
Alors on danse

Et la tu t’dis que c’est fini car pire que ça ce serait la mort
Qu’en tu crois enfin que tu t’en sors quand y en a plus et ben y en a encore
Ecstasy dis problème les problèmes ou bien la musique
Ca t’prends les trips ca te prends la tête et puis tu prie pour que ça s’arrête
Mais c’est ton corps c’est pas le ciel alors tu t’bouche plus les oreilles
Et là tu cries encore plus fort et ca persiste

Alors on chante
Lalalalalala
Lalalalalala

Alors on chante
Lalalalalala
Lalalalalala

Alors on chante
Alors on chante
Et puis seulement quand c’est fini

Alors on danse
Alors on danse
Alors on danse
Alors on danse
Alors on danse
Alors on danse
Alors on danse
Alors on danse
Alors On Dance

Et ben y en a encore
Et ben y en a encore
Et ben y en a encore
Et ben y en a encore
Et ben y en a encore

 

Engleza o ştiu mai bine, aşa că am căutat şi o traducere în această limbă….

 

So lets dance
So lets dance
So lets dance

He who talks about studying, talks about working
He who talks about working, talks about money
He who talks about money, talks about spending
He who talks about spending, talks about debt
He who talks about debt, talks about the bailiff
And also about being in shit
He who talks about love, talks about children
Says until death death do us part and says divorce
He who talks about his peers, talks about mourning because problems never come alone
He who talks about a crisis, talks about a lot of people, talks about the 3th world hunger
He who talks about being tired, talks about awakening, tired from yesterday
So we party, to forget the problems

So lets dance
So lets dance
So lets dance

And you say this is the last time, because only death is worse
When you think everyone is ok and fine, nothing has happened
Ectasy spells problems or it sounds like the music
It gives you a trip and you put your head in your hands praying for it to end
But it’s your body, not the heavens and you stop listening.
Then you scream harder and it won’t stop

So lets sing
Lalalalalala, Lalalalalala,
So lets sing
Lalalalalala, Lalalalalala,

So lets sing
And only when it ends, we dance
So lets dance
But wait, there’s more

 

Articol preluat de aici.

Protv si Crime time live show

Mi s-a spus că în jumătate de oră cei de la Protv vor inaugura o emisiune nouă (deşi e doar online, tot la categoria emisiuni o bag pentru că se doreşte a fi interactivă şi, foarte probabil, va avea toată susţinerea televiziunii) denumită “Crime time live show”. Ea va trata subiectele  şi cazuri reale (din ce-am înţeles) ale violurilor, crimelor, jafurilor, incesturilor… cu alte cuvinte, va trata partea întunecată a societăţii expunînd-o şi promovînd-o pînă la absurd. Poate că le va da de gîndit celor mai slabi la minte şi îi va îndemna să facă primii paşi în această direcţie.

Dacă stati un pic să te gîndeşti, este ceva absolut normal: după succesul fulminant şi de lungă durată al gunoiului de ştiri de la ora 17, adică locul în care scriitorii literaturii de groază (adică horror pentru amatorii de englezisme) îşi culeg subiectele, cei de la ProTV s-au gîndit să extindă timpul lor de expunere cu o emisiune nou nouţă şi un domeniu .ro pe care ei îl vor accesat de cît mai multe ori.

Este cea mai recentă aberaţie din mass-media, dar o aberaţie care le va aduce probabil o tonă de telespectatori celor de la ProTv. Oamenii vor să fie şocaţi, cu cît mai rău cu atît mai bine, ca să-şi aducă mereu aminte cît de buni sînt comparativ cu subiectul respectiv. Partea proastă este că mintea umană se obişnuieşte repede cu şocurile venite din exterior şi vor trebui mereu şocuri din ce în ce mai mari, totul intră intr-un ciclu care devine o rutină zilnică iar dezumanizarea oamenilor “buni” va trece neobservată.

Acum 30 de ani în Războiul stelelor s-a încercat coruperea unui tînăr Jedi şi trecerea lui la partea întunecată a Forţei. În film încercarea a eşuat… dar în viaţa reală televiziunile şi internetul ne fac aceeaşi ofertă şi reuşesc de prea multe ori. Oare de ce avem una dintre cele mai mari rate a criminalităţii din Europa? Nu cumva pentru că românii au foarte puţin discernămînt şi prea multă violenţă şi infracţionalitate afişate ostenativ peste tot în jurul lor?

 

Articol preluat de aici.

Aniversarea unirii mici in 2011

Astăzi se aniversează 152 de ani de la “unirea cea mică”, adică de cînd Moldova şi Ţara românească s-au alipit formînd pentru prima oară o ţară care a devenit cunoscută sub numele de România (termen recent inventat în acea perioadă pentru a oferi o viţă nobilă, de sorginte romană, vechilor daci). Evenimentul mai este cunoscut ca unirea principatelor române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza.

În anul 2011 însă românii sînt mai degrabă uniţi în proteste decît în simţul civic sau naţionalist. Da, există şi ele acolo pe undeva, dar sînt destul de estompate. Cauzele lor se ştiu prea bine: salarii mici, pensii chiar şi mai mici, probleme peste probleme, crize peste crize… şi, mai ales, isterie împrăştiată prin mass-media.

Astăzi Traian Băsescu a fost la Iaşi cu ocazia aniversării şi a fost huiduit de către oamenii de acolo. Este un început destul de bun, dar nu e suficient: nu este singurul responsabil pentru starea de fapt a ţării. Preşedintele a vorbit despre modernizarea ţării dar astea-s doar bune intenţii. Ce trebuie modernizaţi în primul rînd sînt oamenii, restul va veni de la sine. Atît doar că nimeni dintre cei autorizaţi să ia decizii nu vrea asta cu adevărat, se vede, iar oamenii vor trebui să se modernizeze singuri… chiar şi cei care sînt conştienţi de asta. Cîte generaţii vor trebui să treacă pentru a se obţine asta romîne de văzut. Acum însă românii protestează cu orice ocazie şi cam atît… va mai trece multă apă pe Crişuri pînă ca ei să redescopere mentalitatea strămoşilor lor.

Acum însă sărbătorim şi aniversăm oficializarea unui termen definitoriu acestor vremuri, acela de român. Mai sînt unii care au impresia că va dăinu veşnic, sau măcar veşnic din punctul lor de vedere (adică că le va supravieţui), dar este o impresie falsă de oameni cretini care este probabil cea mai des întîlnită de acest gen. Nimic nu durează veşnic, putem doar să ne bucurăm de acest moment, de realizările de pînă acum şi să căutăm să fie mai bine în viitor. Azi ne bucurăm de prima unire a dacilor moderni într-un teritoriu suveran, iar asta este un lucru bun.

 

Articol preluat de aici.

Marian Vanghelie la Casa alba

La Casa albă de la Washington adică. Ceva mai devreme am prins o secvenţă a interviului pe care reporterii l-au luat la aeroport la sosirea din SUA primarului sectorului 6 al Bucureştiului. Dincolo de senzaţia de hilar pe care mi-o provoacă majoritatea apariţiilor lui Marian Vanghelie, de data asta m-a apucat rîsul. Nu pentru că ar fi spus ceva amuzant (cel puţin nu de data aceasta), dar în utlimul timp cind aud de Vanghelie şi limba engleză prima corelaţie pe care o fac este secvenţa în care i-a fost foarte să rostească numele lui Google. Adică faza cu Goagl, Gogal, Gagal, Google…

De data aceasta Marian Vanghelie a povestit de invitaţia la Casa Albă şi la întîlnirea cu primarul oraşului Washington. N-am reţinut detaliile, chiar dacă au fost foarte puţine… eram prea ocupat ca să rîd. Nu m-am putut împiedica să nu mă întreb cum a vorbit cu americani şi dacă cumva a fost la fel de împiedicat în limbă cînd a venit vorba de numele lor.

Articol preluat de aici.

Masacrul de la Balc 2011

Din ce am auzit pe la ştiri masacrul anual de pe domeniul de vînătoare de la Balc, judeţul Bihor, tocmai a început sau este pe cale să înceapă. Bogătanii şi-sau persoanele publice invitate de Ion Ţiriac senior au ajuns pe aeroporturile din Debrecen şi Oradea şi de acolo au luat drumul spre Balc.

Pur şi simplu nu îi pot spune vînătoare pentru că raportul de forţe între aşa zişii vînători şi porcii mistreţi este mult prea mare pentru a fi aşa ceva… este doar un alt masacru. Mistreţii ăia, oricît de periculoşi sînt dacă îi întîlneşti faţă în faţă fără nici o armă, nu prea au nici o şansă atunci cînd sînt încolţiţi de o haită de cîini însoţiţi de (o altă haită) oameni cu arme de foc. Nu voi înţelege niciodată de ce unora dintre creaturi (pentru că nu prea le pot spune semeni) le place aşa ceva, dar nu se spune degeaba că (cel puţin pînă acum) oamenii sînt singurele animale care vînează din plăcerea de a ucide şi nu din necesitate.

În anii anteriori m-am gîndit la o modalitate de a mai egala raportul de forţe, cea mai bună variantă este cu un arc şi o tonă de săgeţi care să înceapă să-i vîneze pe “vînători”. Încă nu am făcut acest lucru pentru simplul motiv că am avut mai bune lucruri de făcut decît să le ofer acelor creaturi cea mai bună vînătoare din viaţa lor… chiar dacă pentru unii ar fi ultima incursiune de acest gen. Dar n-aş avea nici o problemă să fac aşa ceva… mi-e greu să respect o fiinţă care ucide doar din plăcerea de a lua o viaţă, indiferent dacă este animal sau om. Ştiu că din punct de vedere social o asemenea întîlnire este foarte bună pentru a mări contactele dintre bogătanii lumii (şi sînt sigur că masacrul de la Balc nu este singurul de acest gen) şi chiar de a pune bazele unor afaceri, dar este o clasă socială din care nu-mi doresc să fac parte, oricît de bogat voi ajunge să fiu în viitor.

 

Articol preluat de aici.

Constructii de Bucuresti

Una dintre ştirile pe care le-am auzit m-a făcut să pufnesc în rîs… Nu ştiu în ce măsură este adevărată, dar după cum am ajuns să percep mersul treburilor prin Bucureşti mă aştept să fie adevărată. Nu toţi bucureştenii sînt aşa, da’ la unii tupeul e ca la el la acasă.

Oricum, cum este să ceri o autorizaţie de construcţie pentru 3-4 etaje şi să faci de fapt 10 etaje, să faci o amprentă la sol mai mare decît cea din autorizaţie iar cînd îţi cere judecătorul să demolezi clădirea (cu sentinţa în mînă) tu să faci un apel şi să continui să lucrezi la ea?

Sînt sigur că vecinilor nu le-ar place aşa ceva, oricare ar fi construcţia şi indiferent în ce ţară s-ar ridica ea. Pe mine mă unflă rîsul tocmai pentru că nu sînt un asemenea vecin. La noi oamenii au tendinţa să privească neputincioşi cum o construcţie din asta mai mamută ( – comparativ cu cele din jurul ei) le ia lumina naturală din case, indiferent de momentul din zi şi să aştepte înţelegere la problemele lor din partea justiţiei. Adică se aşteaptă ca alţii să ia o decizie iar constructorii să înceapă să se conformeze, în ciuda tuturor acţiunilor lor anterioare. Sau, eventual, să înceapă să şantajeze pe constructori dacă sînt la rîndul lor mai tupeişti.

Într-o lume normală, cel puţin din rîndul meu de vedere, vecinii puşi în umbră de o clădire ridicată ilegal (adică cu mult altfel decît autorizaţia de construcţie pe baza căreia s-a început construcţia) ar rezolva problema cu bazooka… sau orice altă metodă sigură de demolare. Pe urmă infractorii (pentru că aşa se obişnuieşte să fie numiţi cei care încalcă legea) constructori n-au decît să îi dea în judecată şi să le ceară daune… dacă au de unde.

Dar mai avem mult pînă să ajungem acolo… măcar cîteva luni pînă cînd răbdările prăjite cu care sînt serviţi oamenii de cîţiva ani încoace vor ajunge la un capăt şi se vor apuca să reacţioneze un pic mai mult din punct de vedere social şi mai puţin din cauze de foame, prostie şi disperare ca pînă acum.

 

Articol preluat de aici.

Batman de Romania

Sau mai precis Batman de Bucureşti. Pentru că o parte a filmărilor umătorului film din seria Batman, The Dark Knight Rises, vor avea loc în centrul vechi al Bucureştiului. Nu pot să nu întreb dacă acţiunea va avea loc într-un viitor apocaliptic, ţinînd cont de starea jalnică a întregii zone (nu am mai fost cam demult prin centrul istoric, de vreun an şi ceva, dar nu mă aştept să se fi schimbat prea mult în perioada asta), sau dacă trebuie să vină americanii ca să facă ceea ce nu a reuşit să facă edilii capitalei în ultimii zeci de ani. Adică să facă curăţenie printre grămezile de gunoaie, de moloz şi de rămăşiţe şi să modernizeze tot.

Dark knight rises nu va fi primul film realizat (măcar parţial) la noi în ţară şi cu siguranţă nu va fi nici ultimul. Ultimul care a creat o isterie prin mass-media a fost Ghost rider 2 acum cîteva luni cînd mulţi reporteri au părut că sînt pregătiţi să facă orice ca să-l pupe în fund pe Nicholas Cage (sau pe oricare membru cît de cît vestit al echipei). Mă gîndesc că filmările din următoarele lui îl vor învăţa pe Christian Bale despre semnificaţia numelui său de familie în limba română (ştiţi despre expresia “a-i curge balele cuiva”, nu?) cînd vine vorba de mass-media, chiar dacă acesta are o altă semnificaţie în engleză: balot, nenorocire, durere, bal (de tutun), marfa, fascicul, grup, manunchi, balot (de marfa), pachet (mare), colet, teanc, a impacheta, a ambala, a balota, balot.

Personal nu pot fi decît curios despre Batman de România, poate chiar o să mă duc la cinema anul viitor (lansarea lui a fost anunţată pe 20 iulie 2012). Sper doar că nu va fi chiar sfîrşitul lumii, fie ea şi din Gotham City…

 

Articol preluat de aici.

 

Mincare cruda

Una dintre tendinţele pe care le-am observat în ultimul timp pe la prieteni este acela de a mînca cît mai crud posibil. Nu mă înţelegeţi greşit, nu este vorba de a mînca carne crudă sau alte chestii disgraţioase… este vorba de a mînca cît mai multe verdeţuri şi mîncare neprelucrată termic. Nu ştiu în ce măsură toate acestea se încadrează într-un regim vegetarian sau vegan, dar meniul include tot felul fructe şi legume, de seminţe comestibile şi ciuperci, pîine obţinută altfel decît prin coacere în cuptor (nici nu ştiam pînă acum cîteva zile că există aparate cu ajutorul cărora dintr-un aluat special se obţine pîine prin uscare), ouă şi lapte (pe care încă nu ştiu cum le prelucrează).

Nu pot spune că este o ideea rea. La cîte chimicale (în sensul rău al cuvîntului) sînt băgate în produsele de pe magazinele alimentare (sau hipermarketuri, supermarketuri, sau cum vreţi să le spuneţi) pentru a le face să reziste cît mai mult înainte de a fi considerate expirate nimic nu prea mai este sigur. Un procent cît mai mare de produse proaspete şi naturale ar fi asemenea unei guri de aer proaspăt pentru un om pe cale să se înnece. Pe de altă parte, deja au fost destule scandaluri cu soia sau porumbul modificate genetic (omg-urile în general) pentru a atrage atenţia tuturor că nici aceste produse nu sînt în întregime sigure. Că or fi avînd motive bune să facă scandal sau or fi doar atacuri informaţionale este altă mîncare de peşte. Rămîne la latitudinea fiecăruia să decidă în ce măsură are grijă ce mănîncă.

Pe de altă parte, deşi sînt mult prea carnivor pentru a renunţa definitiv la carne (ţine mai mult de obiceiuri decît de necesitate), mai fac ocazional pauze de la mîncatul produselor din carne. Din punctul meu de vedere poţi mînca absolut orice (cu condiţia să nu-ţi facă mai mult rău decît bine) şi în orice cantitate atîta vreme cît faci suficient de mult efort fizic pentru a consuma caloriile în plus şi, mai ales, atîta vreme cît nu exagerezi. O dietă compusă doar din carne sau una compusă doar din fructe şi legume, cu alte cuvinte acel gen de dietă care nu conţine toate substanţele esenţiale unei bune funcţionări a organismului, te ţine în viaţă o perioadă determinată dar cu siguranţă nu face bine pe termen lung.

Nu pot spune că aprob sau dezaprob un regim alimentar sau altul atîta vreme cît este util organismului. Ceea ce vreau să spun este să mîncaţi cu grijă, mîncaţi inteligent, mîncaţi doar cît aveţi nevoie (fără excese) şi, mai ales, faceţi cît mai mult efort fizic.

 

Articol preluat de aici.

Case la saramura

Acum o lună un magazin un hipermarket s-a scufundat din cauza surpării uneia dintre galeriile care împînzesc subsolul sub oraşul Ocna Mureş. La momentul respectiv am ignorat subiectul pentru simplul motiv că nu am aflat de el la timp util, dar subiectul a revenit: mai întîi din cauza oamenilor care şi-au riscat vieţile pentru a face rost de nişte produse suplimentare culese dintre rămăşite, apoi cînd am auzit că zidurile cîtorva case sînt pline de sare. Din ce am înţeles, casele respective au fost puse practic la saramura, iar sarea s-a îmbibat în pereţi punîndu-le în pericol strctura. O altă ştire peste care m-am “împiedicat” este că surparea de la finalul anului trecut nu este prima, de fapt este doar una dintr-un şir întreg… ele se întind pe zeci de ani şi, foarte probabil, pe zeci de kilometri pătraţi. Viitorul îndepărtat este destul de clar: salina se va surpa în cea mai mare parte, odată cu inundarea galeriilor (pe care oamenii au reuşit să o oprească temporar), şi va lua oraşul cu ea.

Exploatarea din Ocna Mureş este veche, din perioada romană, dar semnalele de alarmă asupra pericolelor la care se expun locuitorii zonei au ajuns chiar şi la mine. E uşor să stai la calculator şi să scrii despre chestii doar aşa, din auzite, dar impresia pe care mi-au făcut-o ştirile respective este că o stare de lahamite s-a aşezat peste oraşul respectiv cănd vine vorba de salina de dedesubt: oficialităţile se mulţumesc să constate o stare de fapt, să-i împiedice pe oameni să culeagă produse puse la saramură cu magazin cu tot şi cam atît. Iar o parte a oamenilor, dacă ar fi să mă iau după ştiri, îşi duc traiul (cam disperat, aş putea zice) aşteptînd o reacţie din partea altora.

O fi o impresie adevărată, o fi falsă, rămîne de văzut cînd voi ajunge prin zonă. Însă nu este deloc una plăcută. Nu pot oferi soluţii practice cînd vine vorba de o mină, nu ştiu mai nimic despre aşa ceva, dar pot să atrag atenţia asupra unei perspective asupra situaţiei, perspectiva mea, şi asupra dorinţei de a face o schimbare în bine.

 

Articol preluat de aici.

Gordon R. Dickson – Furtuna de timp

De vreo două săptămîni m-am apucat să recitesc o carte scrisă de Gordon Dickson (Time storm în titlu original) şi apărută la editura Nemira în 1997. Prima oară am citit-o acum cîţiva ani buni, probabil la scurt timp după ce am cumpărat-o şi de atunci, spre ruşinea mea, a stat prin bibliotecă. Pot spune că m-a bucurat recitirea ei pentru că am apreciat subiectul aşa cum aş fi făcut-o dacă aş fi parcurs-o prima oară, mai ales că foarte multe dintre detalii s-au estompat în ceaţă.

Apărută în 1997 ca prim copil literar al autorului de sf, cartea tratează viaţa lui Marc Depard şi a însoţitorilor săi după ce o furtună de timp a lovit Terra. Schimbările care apăreau odată cu trecerea zidurilor de ceaţă (aşa cum au fost denumite zonele de contact) erau dea dreptul drastice în anumite cazuri, modificări ale peisajului care au transformat oraşe în ruine şi au dus la apariţia unor mări interioare continentului american care nu mai existaseră de întregi ere geologice. Puţinele fiinţe, fie oameni fie animel, care au rămas în viaţă în urma transformărilor au trebuit să se adapteze şi să încerce să supravieţuiască schimbărilor de timp şi trecerilor (voite sau nu) în alte zone temporale. Marc Despard, fata şi leopardul (numit Dumunică, după ziua în care a fost găsit) erau astfel de fiinţe.

Treptate alte persoane li s-au alăturat, iar calităţile de conducător ale lui Marc au ieşit în evidenţă. A apărut chiar şi oportunitatea de a face ceva împotriva furtunii care a lovit planeta, dar va trebui să citiţi cartea ca să vedeţi ce fel de ocazie şi cum au acţionat ei. Din punctul meu de vedere este o carte care se merită citită chiar şi de aceea care nu sînt împătimiţi ai literaturii ştiinţifico-fantastice: indiferent de subiect, reacţiile umane în timp de criză fac diferenţa dintre o carte oarecare şi o carte bună.

 

Articol preluat de aici.

Sanatatea romanilor

Am mai scris despre acest subiect şi cu siguranţă voi mai scrie… din punctul meu de vedere este unul aproape inepuizabil iar exemple apar zilnic. Singurul motiv penru care nu scriu zilnic despre asta este că nu sînt la curent cu toate cazurile, dar ştiu suficiente cît să-l consider un obicei comun.

Aşa cum probabil aţi ghicit, este vorba de sănătate. Păşeşti un pic aiurea şi faci o entorsă sau îţi rupi glezna? O chestie care în primele zile doar ca naiba, o ştiu din proprie experienţă (am avut o entorsă acum cîteva luni). Ce faci: rămîi în casă pînă ţi se coace umflatura sau te duci la spital să vezi care de fapt e problema (nu de puţine ori ceea ce oamenii au considerat că este o simplă entorsă a fost de fapt o fisură a osului sau o fractură a capetelor de os pe care se prind ligamentele gleznei – au şi ele un nume, dar nu-l ştiu pe de rost şi mi-e cam lene să caut acum, mai ales că trebuie să plec din nou la spital curînd).

Faci un infarct? E ceva ce nu prea poţi să treci cu vedereea pentru că durerea din piept este cruntă (cel puţin aşa am înţeles)… doar dacă nu ai cumva diabet şi faci un infarct nedureros. Ce faci: îl duci pe picioare pînă mai faci cîteva şi te cureţi sau te duci la mediul specialist şi te tratezi aşa cum poţi?

Răspunsurile depinde de fiecare… cunosc mai multe exemple, atît de persoane care au stat acasă şi au suferit aşa, degeaba, cînd puteau să se trateze, dar şi persoane care, în cele din urmă, s-au dus la spital. Despre asta vreau să menţioneze mai mult acum: dacă aveţi o problemă după cît timp mergeţi la spital? Am observat că destui români aşteaptă o perioadă ca problema să treacă de la sine şi abia apoi, cînd s-au săturat să sufere ca nişte cîini bătuţi de soartă, s-au dus la spital. Ar scăpa ieftin dacă problema nu s-a agravat între timp, dar asta nu se întîmplă prea des.

Ultimul caz pe care-l ştiu este al unui unchi (am destui, aşa că am de dat exemple ) care s-a urcat pe bicicletă aseară dar a călcat strîmb şi şi-a rupt piciorul. Ştiu sigur asta pentru că doar azi s-a dus la spital (a crezut că este o simplă entorsă deşi umflătura nu a trecut de la compresele cu apă rece), tocmai îi pune piciorul în ghips şi va trebui să-l duc înapoi acasă.

Sfatul pe care-l dau oricui este că, oricît de rablagit şi de distrus este sistemul nostru de sănătate, nu ezitaţi să-l folosiţi dacă aveţi o problemă. Asta dacă ţineţi la sănătatea voastră. Dacă nu o faceţi sînteţi pe cont propriu… să nu vă aşteptaţi decît la mai multă suferinţă şi probleme ulterioare.

 

Articol preluat de aici.

Carburanti versus salarii

Un lucru mi-a atras atenţia de cînd cu scandalul preţului carburanţilor din ultimele zile, dar nu l-am abordat. Am aşteptat să atingă un anume prag critic ca să încep să scriu despre el.

În ultimul timp s-au tot făcut comparaţii dintre preţul motorinei şi a benzinei şi banii pe care-i cîştigă românii de rînd (adică cei care nu-s prea bogaţi dar depind într-o măsură mai mare sau mai mică de el) şi, ca de prea multe ori de cîteva secole încoace am fost în urma tuturor. Noi, românii adică. Şi este perfect normal: restul Europei au fost ocupaţi să muncească în tot acest timp şi să-şi formeze ceea ce se poate denumi educaţia muncii. În schimb noi am muncit pentru alţii: turci, fanarioţii greci, comuniştii ruşi… inclusiv pentru ei, restul europenilor. Şi am furat la greu, dar mai mult doar între noi. Dacă am fi făcut ca alţii, să furăm de pe la nativii americani şi de pe la indien vreme de cîteva generaţiii sau să prădăm navele de prin mările şi oceanele lumii am fi fost departe.

Am cam deviat un pic pe partea istorică, dar este un pic cam necesar pentru concluzie. Nu mă miră deloc că media salariilor din alte ţări este mult peste media de aici. O merită, aşa cum le merităm şi noi pe ale noastre. Sînt unii care se vaită că nu au destui bani ca să trăiască bine (sau cel puţin acceptabil) sau măcar să trăiască european… dar va fi mereu aşa atîta vreme cît ne vom fute între noi la rece decît să batem fierul cît e cald şi să împingem ţara spre o dezvoltare durabilă. Lamentările despre greutăţile prin care trecem nu vor ajuta cu nimic.

 

Articol preluat de aici.

Sistemul informatic al CNAS

Azi un prieten a început să-mi spună că s-au pierdut tot felul de date de la CNAS, că sistemul lor informatic a fost dat cu curul de pămînt şi a rămas acolo, incapabil să răspundă la comenzi. Fiind prins cu treabă nu prea i-am dat multă atenţie, dar pînă la urmă am ajuns pe acasă şi am pus tembelizorul să meargă pe la canalele de ştiri (l-am tot lăsat să se plimbe) în speranţa unei confirmări. O asemenea ştire face de obicei valuri, mai ales că este vorba de un sistem informatic care cuprinde medicii de familie din ţară.

Pînă la urmă am dat peste o discuţie de pe Antena 3 unde un grup de persoane discutau de zor, cu fufa pe post de moderatoare agitîndu-se de parcă era sfîrşitul lumii. Nu mai ţin minte numele fufei, dar este absolut irelevantă din punctul de vedere al subiectului… este doar dintre una dintre mo(n)strele de nesimţire şi tupeu puse să modereze discuţiile.

Oricum, ce mă interesează cel mai mult pe mine sînt două chestii: faptul că sistemul a cedat la mai puţin de o lună după ce a fost lansat (nu-s la curent cu proiectele altora pe care le fac pentru stat, dar cel puţin aşa s-a susţinut acum) şi la faptul că nu există copii de siguranţă pentru datele introduse pînă acum. N-am făcut niciodată parte dintr-un proiect din ăsta mare (adică de nivel naţional, de exemplu), dar am lucrat la destule proiecte de dimensiuni medii şi pot spune că au fost nevoie de testări peste testări peste testări pînă ne-au sărit capacele la toţi… lu chiar şi aşa au existat unele probleme atunci cînd au fost folosite ulterior de către utilizatorii obişnuiţi. Este un risc cunoscut şi (într-o oarecare măsură) acceptat. Aşa că hai să zicem că înţeleg că a putut să apară o chestie neprevăzută care să dea peste cap un sistem naţional, mai ales dacă a avut cumva un ajutor “bine” inteţionat.

Dar ceea ce mi se pare pur şi simplu criminal (din punct de vedere al unui proiect şi, de ce nu, criminal de-a dreptul în unele cazuri) este lipsa copiilor de rezervă. Cu cît era mai important proiectul cu cît se fac mai multe copii de rezervă… la orice: scripturi, programe, baze de date, etc. La tot… copii lunare, săptămînale sau chiar zilnice. Din cîte am înţeles s-au alocat bani pentru serverele care să realizeze copii de siguranţă pentru sistemul informatic al CNAS-ului, dar ei nu au fost cheltuiţi. Am auzit că bazele de date nu au fost compromise de problema apărută, dar asta este absolut irelevant. A fost noroc chior aş spune dacă aş crede în noroc.

Dincolo de istericalele celor din mass-media (m-am cam obişnuit cu ele şi caut să trec peste această aparenţă) sînt curios… o să caut să aflu mai multe despre ce s-a întîmplat acolo. Pentru 36 de milioane de euro, cît s-a spus că s-a cheltuit pentru sistemul ăsta, ar fi trebuit să fie prevăzute orice posibilităţi.

 

Articol preluat de aici.

Permisele auto lovesc din nou

Unii ar fi putut să creadă că după scandalul cu permisele auto din Pitesti de acum aproape 3 ani românii noştri s-au mai potolit în încercarea de a vinde-cumpăra dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile ţării… Dar nu, sînt unii care pur şi simplu nu se pot abţine să nu profite de ocaziile care le sar în faţă şi de a face rost de un ban în plus pe seama altora (sau de un căcălău de bani, în funcţie de caz). Aparent unii stau foarte slab la capitolul învăţătură (şi care e cea mai bună învăţătură decît greşelile altora) şi la capitolul abţinerii de a profita de cei din jur, dar stau mult prea bine la tupeu, îndemînare (deşi la asta nu sînt tocmai sigur – doar scandalul este în derulare, departe de a ajunge la apogeu) şi la pretenţia că orice ar face lor nu li se poate întîmpla nimic rău. Nimic mai greşit, evident.

Oricum, ideea e simplă: mulţi fac şcoala de şoferi, în toată ţara şi în fiecare an. Nu toţi sînt făcuţi pentru aşa ceva, am văzut suficiente exemple de mediocrităţi prin trafic, dar partea bună este că unii ştiu asta… cam puţini, adevărat, dar măcar ei au scăpat de problema întreţinerii unei maşini. Restul au avut de-a face cu şcolile de şoferi (fie că ştiau sau nu să conducă, asta e legea) şi cu testele-examenele de la poliţie. Ştiu cum e să fii începător… a fost o vreme cînd 40 km pe ora mi se părea o viteză bună pentru decolare cînd eram la volan, acum aş adormi dacă m-aş limita prea mult doar la atît… Tocmai de aceea pot spune că nu este greu să bagi în încurcătură un începător, mai ales dacă este vorba de o zonă care nu îi este familiară iar traficul este infernal (iar de obicei este infernal cam toată ziua în anumite zone). Iar dacă Garcea de lîngă şofer îi dă o mînă de “ajutor” în timpul examenului repetarea acestuia este aproape garantată… ce sursă mai bună de bani pot fi fraierii care ţin neaparat să obţină un carnet de şofer şi sînt pregătiţi să dea nişte bani în plus pentru asta?

Dar asta este scumpa noastră Românie… totul este de vînzare. Cred că unii ar fi în stare să-şi vîndă şi sufletul dacă ar fi în stare să trăiască fără el. Iar ţara.. nu prea sînt capabili ei să vîndă toată ţara, mai ales că este încă locuită, dar au început să vîndă viitorul locuitorilor ei. Doar trăim ca să le cumpărăm altora produsele şi muncim tot pentru ei, nu? Oficial sîntem liberi să facem tot ce ne dorim în limita legilor. Neoficial trăim într-o (semi)sclavie aşa zis democratică şi ne plîngem de zor (ca popor) fără să facem cam nimic ca să rezolvăm problema.

Da, permisele auto au lovit din nou. Sau, mai precis, atitudinea din spatele lor şi-a arătat din nou colţii. Neplăcut, dar ăsta este absurdistanul românesc.

 

Articol a fost preluat de aici.

Corneliu Vadim Tudor cel hilar

Spuneţi-mi un lucru: cît de nesimţit trebuie să fii ca să faci o chestie (una oarecare) în preajma mai multor camere de filmat şi apoi să o dai la întors şi să spui că nu e tocmai aşa? Din punctul meu de vedere trebuie să ai un tupeu pur şi simplu imens ca să faci asta. Şi totuşi, Corneliu Vadim Tudor a făcut-o… iar asta m-a amuzat la culme cînd l-am urmărit mai devreme la ştiri. Sînt unele situaţii în care tupeul dă în ridicol iar Vadim a realizat asta… din nou… iar cînd nu prea ai limite la nesimţire e mult mai rău.

Mă gîndesc că ştiţi deja de scandalul pe care l-a făcut individul ăsta cînd Partidul România Mare a fost evacuat săptămîna trecută din sediul lui… a urlat, a protestat, a acuzat, a stropit cu apă, s-a îmbrîncit…. iar acum spune că nu este tocmai aşa. Este urmărit penal pentru aşa ceva, iar asta este un început bun… oare să sper la un final perfect şi cîţiva ani de pîrnaie pentru dobitocul ăsta? Acum însă caută explicaţii care să elimine înregistrările video… dar astea funcţionează doar la fraierii foarte creduli şi la proşti. Şi-a făcut rost de un certificat medico-legal şi şi-a pus braţul în motiv pe motiv că în înghesuiala respectivă pe motiv că i-a fost rupt sau fisurat unul dintre oasele cotului.

Pe mine toată chestia asta mă face să rîd în hohote. Aproape că aş muri de rîs… dar încă nu am ajuns acolo. Partea cea mai amuzantă este că un asemenea individ este euro-parlamentar… iar asta spune multe de cît de jalnici trebuie să fie românii ca popor de şi-au ales un asemenea reprezentant (fie că au ştiut sau nu că-l aleg).

 

Articol preluat de aici.

Pretul carburantilor

 

Preţul benzinei şi al motorinei par să fie pe buzele tuturor azi… la cel ca în ultimele zile de fapt doar că problemei au început să i se acorde tot mai multă atenţie. Adevărul este că preţul carburanţilor chiar a crescut în ultimii ani (şi nu cu puţin) şi că salariile nu au crescut pe măsură (cel puţin pentru majoritatea românilor). Este un lucru care îi afectează pe mulţi care depind de maşinile personale pentru a ajunge la muncă, este deranjat pentru cei care s-ar lua şi s-ar pune la volan pentru a conduce aiurea, prin vacanţe şi nu numai… dar la fel de deranjante sînt şi protestele aproape puerile pe care le-au iniţiat unii în ultimele zile.

S-a venit cu ideea nealimentării maşinilor la pompele din toată ţara pentru cîteva zile (variind de la una la trei, în funcţie de idee), s-a plătit cu mărunţiş în cantităţi mari în vederea blocării temporale a anumitor staţii de benzine… dar asta e gîndire de adolescenţi. Ăia care chiar au nevoie de carburanţi (transportatorii de exemplu) vor alimenta indiferent de protestele unora dintre români, celor care nu le pasă de aceste proteste vor alimenta din nou (poate doar ca să le facă ciuda) în acele zile de “protest”.

În plus, chiar crede cineva că benzinarii nu şi-au luat în calcul perioadele mai libere (în care clienţii sînt mai puţini, voit sau nu)? Pe bune? Chiar mai există fraieri care să creadă aşa ceva? Foarte probabil că protestul ăsta va duce la diminuarea profiturilor benzinarilor… poate chiar pînă la colosala sumă de 0,0001% din cifra de afaceri pe luna asta… dar cu siguranţă că-şi vor reduce pierderile la valul de alimentări de după aceea. Mai ales că motorina şi benzina se scumpesc continuu. Deci nu prea au de pierdut de pe urma unui popor de fraieri. Atîta vreme cît oamenii vor şti că depind de carburanţii fosili şi atît vor fi la mîna celor care controlează aceşti carburanţp.

Pînă la urmă adevăraţii vinovaţi sînt tot românii. În primul rînd pentru că foarte mulţi s-au lenevit şi nu-şi mută curul din casă decît pînă la maşină şi de acolo la lucru, la cumpărături (şi cam atît)… efortul fizic pe care-l fac s-a redus considerabil tinzînd spre zero. Mersul pe jos sau cu bicicleta s-a mărit oarecum în ultimul timp, dar n-aş putea spune că foarte mult… încă lipsesc spaţii amenajate pentru biciclete (din alea serioase, că la trasul de dungi din vopsea pe asfalt sîntem buni dar nu înseamnă că alea-s trasee pentru biciclişti).

În al doilea rînd pentru că se dedau la asemenea proteste juvenile. Vreţi să protestaţi mai serios? Folosiţi o lună întreagă doar mersul pe jos, cu bicicleta şi MIJLOACELE DE TRANSPORT ÎN COMUN. Porniţi-vă maşinile doar cît să nu se descarce bateriile şi folosiţi-le doar la drumurile absolut necesare. Să vedeţi voi cît de drastic s-ar reduce profitul benzinarilor dacă 3-4-5 milioane de români ar face asta în acelaşi timp.

Şi, pe post de concluzie… în ultimul timp s-au făcut destule maşini electrice de unde să alegeţi. Da, încă-s mai scumpe decît cele cu combustie internă, dar preţul folosirii ei ulterioare scade considerabil: fără benzină şi fără motorină luată în fiecare lună parcă nu mai trebuie să plătiţi atît de mult, nu? (cel puţin pînă nu se prinde cineva să crească preţul curentului electric). Atîta vreme cît vă deplasaţi doar prin oraş o maşină electrică (sau, eventual, un hibrid electric-combustie internă) este mult mai rentabilă decît o maşină cu combustie internă.

În plus, cît o fi taxa de primă înmatriculare pentru maşinile electrice? Eu parcă am auzit că nu este.

Articol preluat de aici.

Parastasul romanesc

Azi am fost la un parastas la una dintre bisericuţele de cartier care au apărut ca ciupercile după ploaie în ultimii ani. A fost prima dată cînd am intrat deşi mi-e în drum destul de des, se află pe calea Aradului, peste drum de ce a fost odinioară o unitate militară (înainte să fie desfiinţată odată cu intrarea în UE şi demolată pentru construcţia de blocuri – ANL parcă)… într-o lume perfectă nici nu voi mai intra acolo în următoarele cîteva milenii (presupunînd prin absurd că va rezista următorilor ani).

Pe lîngă faptul că BOR-ul a început să construiască biserici şi bisericuţe oriunde apucă, cu sau fără abuzul de rigoare (am auzit unele poveşti despre eliminarea rămăşiţelor de spaţiu verde pentru a arunca acolo o clădire nouă), în multe locuri s-au şi grăbit să le dea în folosinţă… încă cu mult îaninte de a fi gata. Bisericuţa asta (ţinînd cont de dimensiunea ei nu îi pot spune altfel) este una dintre aceste clădiri de “cult” care se practică servicii religioase deşi nu este gata. Nu pot spune că mă plîng de acest lucru, dar impresia pe care mi-au făcut-o tablourile (era chiar şi o poză de-a preafericitului partiarh) agăţate pe fiecare bucăţică liberă de perete gri nefinisat a fost una foarte disgraţioasă. Poate că standardele mele de calitate sînt mai ridicate decît media, dar mi se pare aiurea (şi un pic amuzant) să auzi clopotele într-o biserică care nu are aşa ceva… (evident, era o înregistrare pe care au derulat-o de fiecare dată au avut nevoie, iar boxele bine adăpostite de ploaie în interiorul construcţiei şi-au făcut din plin datoria urlînd peste tot sunetele cunoscute).

Difuzoarele astea sînt o altă problemă de-a mea. Sau mai precis: folosirea lor în exces, am mai întîlnit-o şi în alte situaţii. Am observat că de multe ori preoţii creştini au tendinţa să “uite” (adică pur şi simplu să ignore) faptul că mai sînt şi ne-creştini (fie atei, fie adepţii altor religii) în lumea alta şi să difuzeze tot felul de chestii (în primul rînd slujbele religioase, dar nu numai) suficient de tare cît să se audă în tot cartierul. La cîţi bani au îşi pot permite să cumpere la fiecare biserică cu mai mult de 2-3 clădiri în jurul ei cîteva sisteme de difuzoare cît să îi asurzească pe toţi. Din fericire nu am prin preajmă nici o biserică care să fie suficient de aproape ca să mă deranjeze dimineaţa cu aşa ceva… probabil aş fi demolat-o demult.

Azi, de exemplu, am ajuns mai devreme de începerea slujbei (nu eram singur pentru că altfel probabil aş fi întîrziat niţel, ceea ce ar fi fost probabil de înţeles ţinînd cont cît de mult mă “încîntă” slujbele religioase creştine) şi am aşteptat în biserică. Atîta vreme cît a fost linişte şi discuţiile celor care se adunau a fost acceptabil, dar la un moment dat cineva a pus nişte muzică religioasă. Am preferat să o tulesc în maşină şi să ascult muzică mai normală (cel puţin din punctul meu de vedere) pentru că altfel ar fi fost nişte… probleme şi am avut neplăcerea să constant că afară se auzea aceeaşi muzică. Din fericire însă ajuns în maşină nu mi-a mai păsat de ei şi de muzica lor.

Altă problemă pe care am avut-o azi a fost cu aerisirea… sau cel puţin aşa am perceput-o eu. Treptat, odată cu începerea slujbei obişnuite (cred, nu am cum să ştiu sigur) şi a celei de parastas, bisericuţa s-a umplut aproape în întregime. Spuneţi-mi: ce se întîmplă atunci cînd aduni un grup de aproape 100 de oameni într-o încăpere închisă şi fără aerisire (faptul că uşa era deschisă din cînd în cînd pentru cîteva secunde nu se consideră)? Vă dau eu o sugestie: oxigenul scade drastic iar bioxidul de carbon ( = otravă pentru oameni) creşte progresiv. La un moment dat am început să casc la greu aşa că am ieşit la o gură de aer… a fost una acceptabilă, dar ar fi fost mult mai bună dacă slujba nu ar fi ţinut aproape două ore.

Singurul lucru amuzant a fost atunci cînd paracliserul (sper că am nimerit bine denumirea – este cel care rosteşte rugăciuni şi cîntă în lipsa preotului) a început să se bîlbîie la un pasaj din biblie de parcă ar fi fost prima oară cînd îl citea, şi chiar cu neatenţie aş putea spune. A trebuit să ies din nou din biserică pentru că începea să mă umfle rîsul.

 

Articol preluat de aici.

Romania lui Adrian Sobaru

Pînă de curînd numele lui Adrian Sobaru nu-mi spunea absolut nimic, şi am continuat să-l ignor chiar şi după gestul lui din parlament… cel puţin o vreme. Dar nu pot să nu observ că unii încearcă să-l transforme într-un simbol al românilor, al societăţii noastre în general. Nu este primul caz, este doar unul dintr-o serie… unul dintre cazurile cele mai recente este cel al profesoarei care a protestat făcînd greva foamei. Nu mai ţin mintele ei, ceea ce este absolut normal… nu prea reţin numele rataţilor. Sînt absolut sigur că peste cîteva săptămîni, după ce povestea cameramanului de la TVR se va stinge cînd îi va lua loc o poveste mai fierbinte, dacă mă va întreba cineva despre “Adrian Sobaru” o să mă stresez destul de mult ca să-mi amintesc cine este personajul ăsta.

Da, personaj. Pentru că nu îl pot considera o persoană normală, demnă de respect, după un gest ca acela care l-a făcut cunoscut la nivel mondial… aşa cum nu o pot considera demnă de respect pe profesoara care a făcut greva foamei.

România lui Adrian Sobaru nu este şi România mea. România lui Sobaru este ţara învinşilor, ţara celor care preferă să facă gesturi autodistructive, a acelora care au renunţat să mai lupte, asta dacă au ştiut vreodată să facă aşa ceva. Iar eu nu trăiesc printre asemenea oameni. Culmea este că unii îi vor să facă reprezentativi, ba mai mult: vor să îi transforme în formatori de opinie. Ştiţi ce este un formator de opinie? Cineva a cărui opinie este preluată de foarte multe persoane care îl aprobă şi, în timă, ajung să gîndească ca şi el (ea). Dar, din punctul meu de vedere, succesul încercărilor respective ne-ar transforma din învinşi în rataţi compleţi… cel puţin pentru o vreme… doar pînă cînd tendinţele autodistructive pe care mass-media şi politicienii noştri vor fi atît de puternice încît ne vor transforma într-un popor de sinucigaşi. Am preferat să încadrez articolul ăsta la Absurdistanul românesc pentru că este absurd, dar este o tendinţă reală din civilizaţia mioritică.

Sînteţi de acord sau nu cu ei, e treaba voastră… vă doresc o sinucidere cît mai plăcută. Sînteţi de acord cu mine sau nu, tot treaba voastră este. Dar eu mă aştept la ceva de la voi: să acţionaţi, să faceţi ceva concret şi constructiv pentru un viitor mai bun. Adică  ceva mai mult decît simpla reacţie la factorii externi, ceva mai mult decît simpla reacţie la manipularea din jurul vostru. E mai uşor să vă sinucideţi decît să îi înfruntaţi pe cei care încearcă să vă controleze, dar este ţine de fiecare să facă acelaşi lucru. Nedaptaţii mor primii… nu e plăcut, dar asta este viaţa.

Articol preluat de aici.

Cameraman arestat de politie

Ceva mai devreme una dintre televiziunile care difuzează ştiri la ora asta a luat apărarea unui cameraman care a fost arestat de către forţele de intervenţie ale poliţiei care au descins la o locuinţă din Reşiţa. Aparent cei de la mass-media au ajuns înaintea sau în timpul mascaţilor şi s-au pus să înregistreze acţiunea.

Reacţia mascaţilor a fost foarte evidentă: dacă tot erau acolo, filmînd, le-au pus cătuşele. Nu au mai arătat imagini ulterioare, mai ales că una dintre camerele video a fost distrusă, o fi fost singura pe care au luat-o cei din mass-media cu ei, dar cu siguranţă au făcut un drum gratuit cu maşina poliţiei. Concluzia logică e că nu au fost invitaţi să ia parte la intervenţie, au riscat ca să obţină un subiect tare şi l-au obţinut cu preţul unei aparat de înregistrare.

Cei de la televiziune i-au luat apărarea cameramanului, doar ce era să facă altceva? Dar, totuşi, de ce a fost mass-media prezentă la una dintre intervenţiie mascaţilor fără să aibă acceptul poliţiei? Au comentat unii că era spaţiu public… o fi fost, dar imaginile filmate aparţin poliţiştilor, fie ei mascaţi sau nu. Legea spune că nu ai dreptul să faci publică imaginea cuiva fără să ai acceptul scris al acestuia, iar dacă totuşi faci aşa ceva persoana în cauză te poate da în judecată dacă acea imagine făcută publică îi aduce prejudicii de orice fel. Poliţiştii erau în măsură să oprească legal aşa ceva şi au acţionat în consecinţă. Dacă pînă o parte a materialului filmat a fost făcut public este altă poveste, probabil o fi avut deja acordul celor implicaţi.

Din punctul meu de vedere cameramanul şi televiziunea respectivă n-au decît să aştepte pînă la paştele cailor (sau calendele greceşti) şi chiar după aceea scuza din partea poliţiei. Poliţiştii ar trebuie să fie fraieri (ca să nu spun proşti) ca să facă aşa ceva… au acţionat bine arestînd pe cineva care s-a băgat în treaba lor, deşi poate că distrugerea camerei video putea fi evitată.

 

Articol preluat de aici.

Din nou Corneliu Vadim Tudor

Din ce văd insultele lui Corneliu Vadim Tudor face din nou cap de afiş al ştirilor… se tot spune că este deja caz penal dar va mai trece ceva apă pe Crişul Repede (sau pe Dîmboviţa, după cum vă place) pînă să facă pîrnaie pentru rahaturile pe care le scoate pe gură (şi nu numai). Dacă oricare dintre noi, cei consideraţi a fi români obişnuiţi, am fi făcut aceleaşi lucruri pe care individul ăla cu post de europarlamentar le-a făcut în faţa camerelor de filmat am fi fost demult arestaţi şi băgaţi la mititica după corecţia de rigoare. De fapt, ţinînd cont de numărul de poliţişti de la faţa locului, am fi ajuns direct la pîrnaie pentru aia.

Dar nu, lui Corneliu Vadim Tudor i s-a permis să stea în locaţia respectivă (pe care ar fi trebuit să o evacueze pe loc, din cîte ştiu – dar nu cunosc nici toate detaliile problemei şi nici nu am studii juridice) şi apoi să plece în drumurile lui, liber şi nevătămat. Cel puţin fizic, că despre problemele psihice doar el le ştie, el şi medicii de specialitate. Oricum, îmi este clar că sînt mai mult de o grămadă.

O fi deranjant, o fi nesimţit… ba mai mult, o fi deranjant de nesimţit, dar încă nu s-a atins nimeni de Vadim aşa cum ar fi trebuit să o facă şi să-l trimită la răcoare pentru cîteva ore bune, măcar o noapte. Frate-său a ajuns la spital în urma scandalului, probabil nu o fi rezistat urletelor de maimuţoi speriat, dar el e încă bine mersi. Cercetarea penală a fost declarată sus şi peste tot, nu ştiu exact pentru ce, dar posibilele acuzaţii sînt numeroase… au de unde să aleagă.

Trebuie să recunosc un lucru: este foarte probabil ca Vadim să nu mai fie încă în viaţă dacă aş fi fost eu în locul femeii trimisă să-i evacueze pe cei de la PRM. Nu-mi place violenţa şi prefer să o evit de cîte ori am ocazia, dar în anumite condiţii nu pot răspunde decît cu violenţă atunci cînd cineva reprezintă o ameninţare directă şi imediată. Din ce am perceput la tv, Corneliu Vadim Tudor şi acoliţii din jurul lui (doar nu credeţi că singur, fără nici un fel de protecţie din partea propriilor oameni, ar fi avut tupeul şi nesimţirea să facă scandalul de ieri) are toate şansele să devină un asemenea pericol. Iar rezolvarea ar fi imediată, mult mai simplă decît justiţia românească actuală.

 

Articol preluat de aici.

Premii din telefon

Un pic mai devreme mi s-a întîmplat cel mai hazliu lucru de pe anul ăsta…. da, ştiu, este doar 4 ianuarie şi nu pot avea prea multe pretenţii la evenimente amuzante care să se claseze printre primele (dacă aş face o listă) pe anul 2011. Dar ăsta s-ar clasa cu siguranţă printre primele.

Ei bine, vorbeam la telefon cu cineva cînd am observat un apel în aşteptare, număr ascuns. Cum conversaţia era deja pe terminate i-am pus capăt şi am preluat apelul, individul de la celălalt capăt s-a prezentat ca fiind cutare (nu i-am reţinut numele, dar nici nu cred că era cel real, aşa că nu e nici o pierdere) din sectorul 1 Bucureşti. Apoi m-a întrebat cîte mesaje de reclame cu premii am primit de la numărul 123 (nu ştiu în cîte reţele sînt expediate, dar eu am două telefoane, ambele pe Orange şi am primit din plin rahaturi din astea) şi dacă discută cu titularul de drept al telefonului. I-am spus că da, abonamentul (nu doar telefonul) este pe numele meu, dar că nu mai ştiu cîte mesaje am primit de la numărul ăla pentru că le-am şters şi că nu le-am ţinut niciodată socoteala.

Individul mi-a spus că aş fi cîştigat 10.000 de euro la extragerea de azi dimineaţă de la ora 9:30 şi mi-a cerut numele şi prenumele ca să ştie cui să-i trimită premiul. Eu am o problemă cu chestiile astea: în primul rînd, ca să cîştigi premii la asemenea extrageri trebuie să trimiţi sms-uri la numărul respectiv (123) iar eu nu am trimis niciodată aşa ceva (ar fi pierdere de timp şi de energie). Pe de altă parte, cînd primesc apeluri de la numere ascunse, iar indivizii îmi spun de mulţi bani şi-mi cer date personale pentru concursuri la care nu am participat devin un pic cam… sceptic (dacă ar fi să folosesc o subevaluare grosolană), ca să nu spun direct că ŞTIU că este o înşelătorie pe faţă.

Reacţia mea a fost simplă: l-am întrebat ce urmează după ce îmi dau numele şi prenumele. De obicei nu se opreşte doar la atît, din ce-am auzit unii mai cer cnp-ul sau expedierea de sms-uri suplimentare (cu supraxată) ori reîncărcarea de cartele telefonice în schimbul “premiului”. L-am întrebat de vreo două sau trei ori ce urmează după ce aveam să-mi dau numele, aşteptînd un răspuns clar din partea lui, dar individul a început să mă ia la rost, de genul “ţi-am pus o întrebare, ai de gînd să răspunzi la ea”. Cînd i-am spus “Păi nuuu” (cu tonalitatea potrivită, adică mă ia drept fraier) tipul s-a ofticat şi mi-a spus că nu o să-mi mai încasez premiul. Nu mai ştiu ce-a mai zis, i-am spus “la revedere” (un salut standard) şi i-am închis.

Din punctul meu de vedere, şi sînt sigur că nu mă înşel (prea tare) individul căuta fraieri. De data asta nu a găsit, dar mai sînt o grămadă… balta românească are peşti cît să pescuieşti o viaţă întreagă. Pe mine faza pe care v-o împărtăşesc m-a făcut să rîd de zor, dar sînt mulţi care pun botul la chestii din astea. Poate că se va găsi cineva care să înveţe cîte ceva din articolul ăsta.

 

Articol preluat de aici.

Masina versus elicopter

Cîteva vaiete de prin mass-media mi-au ajuns pe la urechi în ultimele cîteva ore. Ele spun că actualul preşedinte Traian Băsescu s-a întors cu elicopterul din valea Prahovei în loc să o ia cu maşina, ca oricare român de rînd, asta în timp ce traficul de pe DN 1 este blocat din cauza tuturor celor care se bulucesc înapoi spre Bucureşti.

În ştirile pe care le-am auzit s-a pomenit despre Dacia Logan pe care Băsexu o foloseşte din cînd în cînd, despre părerea lui mai veche că nu avem nevoie de autostrăzi, o părere de pe vremea cînd era ministru al transporturilor. Nu s-a pomenti de axioma arhicunoscută pe care preşedintele a emis-o pe vremuri: “iarna nu e ca vara”, dar este o eroare care se poate corecta. Doar este încă iarnă, nu? Doar drumurile sînt de multe ori înzăpezite şi îmbuteliajele sînt la modă, nu?

Din punctul mei de vedere vaietele astea nu-s decît o exprimare a frustării şi a invidiei celor din mass-media. Indiferent cît de “iubit” este Traian Băsescu, el este încă preşedinte al României. Nu a fost nici demis (sub o formă sau alta), nici nu a demisionat, aşa că este un factor de decizie şi un reprezentant important în cadrul statului. Nu prea cred că îşi permite să piardă timpul pe drumurile pline şi jerpelite ale ţării atunci cînd are o opţiune mult mai bună de a circula. Ce naiba, toţi am alege elicopterul în defavoarea maşinii dacă ne-am grăbi să ajungem undeva şi am avea o asemenea opţiune. Mă poate contrazice cineva?

 

Articol preluat de aici.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 120 other followers

%d bloggers like this: