Home » 2010 » December

Monthly Archives: December 2010

Revelion fara manele

Azi am apucat să mă uit un pic pe la televizor să aflu şi eu ce mai e nou (adică versiunea lor a poveştii, aşa subiectivă cum o prezintă de obicei) şi, printre altele, am văzut ce au de gînd să difuzeze mîine noapte, de revelion. Mă refer la secvenţele pe care le pregătesc ei anticipat, ca de obicei, ca să-i convingă pe oameni să se uite. Unele dintre aceste secvenţe de promovare (hai să le zicem reclame) au rol invers în cazul meu: mă alungă din faţa televizorului, indiferent dacă urmează emisiunea (filmul) respectivă sau este doar o reclamă oarecare…. iar secvenţele pregătite pentru revelion se încadrează perfect în această categorie.

Oare vom putea face vreodată vreun revelion fără manele la tembelizor? Ştiu că manelele sînt doar o modă, ştiu că televiziunile nu se prea pot abţine să nu le dea pe post ca parte a promovării inculturii la absurd (o altă modă românească), dar în ultimii ani cam toate revelioanele au fost împănate cu rahatul ăsta pe care unii îl consideră muzică. De fiecare dată am avut altceva mai bun de făcut decît să stau în faţa televizorului să salivez ca oricare alt tembel, dar am văzut reclamele… mi-au fost arhisuficiente pentru a mă lămuri de calitatea emisiunilor respective.

Oricît de frumos arată un tort, oricît de bun este la gust, în momentul în care îl împodobeşti cu un rahat pe care-l pui în mijloc nu prea îţi mai vine să-l consumi. Din punctul meu de vedere cam astea-s emisiunile de revelion de pe la televiziunile româneşti. Nu am de gînd să dau nume, este ceva generalizat. Probabil că aş scoate în evidenţă excepţiile, dar pentru moment nu cunosc nici una. Sînt foarte mari şanse ca anul ăsta să nici nu aflu… poate voi afla măcar la următorul revelion. Dacă nu cumva o să am treburi mai bune de făcut. Oricum, pentru mîine noapte am deja ceva planificat şi nu implică statul în faţa televizorului (poate cel mult doar ocazinal, dar asta ar fi o excepţie, nu o regulă).

 

Articol preluat de aici.

Prima Shopping Center din Oradea

Săptămîna trecută nu am prea avut timp să citesc presa, de altfel chiar şi statul meu pe la calculator a fost foarte limitat în unele zile. Motivul principal este că m-am mişcat prea mult prin oraş pentru a mai apuca să stau pe aici, şi poate de aceea am avut prilejul să remarc dispariţia clădirililor aparţinînd fostei fabrici Înfrăţirea… transformate în cîteva grămezi de moloz dincolo de ce-a mai rămas din gardul fabricii. Mă aflam pe strada Oneştilor, iar pentru moment nu prea le-am dat atenţie. Pur şi simplu mi-am văzut de treabă.

Ceva mai devreme am aflat despre proiectul unui mall nou în Oradea denumit Prima Shopping Center care va fi construit tocmai în acea zonă anul viitor. Mai multe informaţii despre investiţie apar aici dacă sînteţi interesaţi. Practic, din ce am înţeles eu, mall-ul va fi delimitat de străzile Tudor Vladimirescu, Onestilor, Decebal şi Octavian Iosif… s-a dorit o zonă cît de cît centrală şi s-au alocat 50 de milioane de euro pentru asta. Se ştie foarte bine că criza nu îi loveşte la fel pe toţi, dar această investiţie este cel mai bun exemplu de prin zonă. Se spune că gradul de ocupare este deja de 50%, cu mult înainte ca să fie măcar începută ridicarea construcţiei.

Mă gîndesc că insistenţa cu care s-a dorit construirea noului pod rutier peste Crişul Repede în zona actualului pod de pontoare a avut o legătură directă cu proiectul acestui mall, poziţionarea este prea bine aleasă (cred că perfectă este un cuvînt mult mai potrivit) ca să fie o coincidenţă. Traficul este deja foarte intens în zona bulevardului Decebal, iar cu noul pod se va înteţi cu mult şi traficul de pe strada Oneştilor… vadul comercial este foarte bine ales, iar dacă primăria le aduce pe gratis noi posibili clienţi cu atît mai bine pentru investitori. Oare o fi bine şi pentru orădeni? Nu ştiu, rămîne de văzut, dar prima mea reacţie este de a răspunde foarte negativ la această întrebare. Personal aş fi preferat o frabrică nouă în locul fostei Înfrăţiri, nu un mall nou. Avem nevoie în primul rînd de lucru ca să ieşim din criză, nu de distracţie şi de consumarea produselor altora.

 

Articol preluat de aici.

Adrian Sobaru operat

Ştirea zilei de azi, cel puţin aşa cum am perceput-o, a fost operaţia lui Adrian Sobaru. A durat ceva timp pînă să-mi dau seama cine este Sobaru ăsta, dar la început mi-era foarte neclar de ce îl consideră cei din mass-media atît de important. Am văzut pe la televizor, într-unul din momentele în care era aprins, detalii ale operaţiei şi despre modul în care i-a fost reconstruită faţa şi oasele craniului.

Într-un final mi-am dat seama: este vorba de prostul care s-a aruncat de la etaj în parlament în timpul unei sesiuni a mult “iubiţilor” noştri aleşi. Emil Boc tocmai rostea un discurs şi, după cum a declarat ulterior, a fost şocat de fază. Dacă mai reţin bine, Adrian Sobaru era operator la TVR în momentul respectiv şi s-a spus că a efectuat săritura din cauza disperării pentru că lui şi soţiei li s-a redus salariile şi fiica era bolnavă.

La vremea aia, adică acum cîteva săptămîni, s-a spus imediat că a fost o tentativă de sinucidere şi mass-media (din toată lumea, dacă am înţeles bine) s-a grăbit să preia ştirea asta “tare” de tot. La momentul respectiv am ignorat subiectul din două motive mari şi late: am avut lucruri mult mult mai importante şi interesante de făcut, iar dacă mi-aş pierde timpul cu toţi idioţii de care dau sau despre care aud nu aş avea timp să mă ocup de orice altceva.

Ştiu că disperarea care l-a împins pe omul acela să sară poate impresiona pe mulţi, dar eu nu-l pot numi altceva decît idiot… şi am două motive pentru aşa ceva.

- în primul rînd pentru că nu prea ai cum să te sinucizi aruncîndu-te de la etajul parlamentului… din cîte am înţeles este vorba de o înălţime de numai cîţiva metri, iar în acest caz ajungi să-ţi rupi tot felul de chestii (în primul rînd membrele sau alte oase de prin corp), să te răneşti dar de obicei rănile nu sînt prea grave. Nu cunosc statistici, dar am înţeles că foarte puţine tentative de sinucidere reuşesc de la o asemenea înălţime, iar din ce am văzut acea tentativă nu îndeplinea aproape deloc condiţiile necesare. Trebuie să menţionez faptul că nu-s sigur cui i se atribuie meritul acestei tîmpenii: lui Adrian Sobaru sau mass.mediei, nu este prima oară cînd reporterii s-au grăbit să eticheteze greşit sau aiurea, inteţionat sau nu, gestul unei persoane. Între noi fie vorba, etichetarea asta dusă uneori la absurd îi ajută incredibil de mult… cu cît este ştirea mai şocantă cu atît se vinde mai bine. Cui i pasă că un operator de la TVR s-a aruncat de la etaj doar pentru că dorea să ajungă mai repede la Emil Boc pe scenă atunci cînd se poate spune că operatorul ăla a înercat să se sinucidă din disperare?

- reducerile de salarii de la bugetari din ultimul timp sînt arhicunoscute… nu mai este nevoie să le menţionez. Dacă nu le cunoaşteţi deja nu pot decît să vă întreb pe ce planetă aţi fost în ultimele luni? Se poate spune cu uşurinţă că vinovaţii sînt cei din parlament şi din guvern. Înţeleg că aceste reduceri au produs probleme foarte multor oameni, adevărate valuri sociale, mai ales în familiile în care amîndoi soţii erau bugetari, iar emoţiile au fost pe măsură. Mă refer în primul rînd la teamă, nesiguranţă, disperare… tot grupul deja cunoscut. Înţelegeţi voi, viaţa nu e deloc simplă şi mai devreme sau mai tîrziu fiecare trece prin aşa ceva.

Unul dintre efectele secundare al acestor reacţii este ceva ce nu voi accepta probabil niciodată. Poate că într-o oarecară măsură înţeleg, dar de acceptat nu se pune problema: cum poţi să accepţi o asemenea situaţie fără să faci cam nimic (cel puţin nimic concret) ca să o schimbi? Cum poate cineva să încerce să se autodistrugă (într-o formă sau alta – un alt exemplu este cel al profesoarei care a protestat cîteva săptămîni bune prin greva foamei) în loc să îi distrugă pe vinovaţi? Nu ştiu dacă Adrian Sobaru a încercat să se sinucidă sau doar a vrut să tragă un semnal de alarmă, dar metoda folosită a avut puternice tendinţe autodistructive. Mai mult, îi avea pe parlamentari şi pe guvernanţi (cel puţin o parte dintre ei) sub priviri. În loc să coboare ca să le ceară socoteală pentru rahatul în care ne-au băgat el a preferat să sară de la balcon.

Trăim într-o ţară în care unii (puţini) îi fac să sufere pe cei mulţi prin prostia şi hoţia de care au tot da dovadă în ultimii ani… iar cei mulţi, în loc să ia atitudine şi să-i elimine aşa cum ar trebui să o facă, se pedepsesc ei înşişi şi se mutilează singuri pentru ca mai apoi să se plîngă de viaţa de rahat pe care o trăiesc. Adrian Sobaru este doar cel mai recent caz care a spart barierele mass-media, dar este departe de a fi singurul. Este un fenomen generalizat prin România noastră mult iubită.

 

Articol preluat de aici.

Sfinta zi de luni

Una dintre ştirile zilei de azi mi-a atras atenţia într-un mod oarecum iritant: de anul viitor prima zi a săptămînii va fi duminică. Cel puţin prin calendarele BOR. Ei susţin că ziua învierii unuia dintre zeii lor (adică Isus) este duminică şi de aceea ar trebui să fie prima zi a săptămînii. Din cîte am înţeles pe calendarele lor (adică cele emise de Biserica Ortodoxă Creştină) se va face o delimitare clară între dumincă şi restul săptămînii care va face din această zi prima din săptămînă.

Şi totuşi, ce e cu sfînta zi de luni? Ce-a păţit de a fost retrogadată în asemenea hal de către cre(ş)tinii din BOR după cîţeva zeci bune de ani, poate chiar secole, de dominaţie? Între noi fie vorba, ziua în sine este la fel de sfîntă ca întotdeauna, doar că unii dintre preoţi au uitat de modestia şi umilinţa de care ar trebui să dea dovadă iar tupeul le-a crescut la cer. Poate tocmai de aceea unii preoţi aşa zis creştini au impresia că îşi pot permite cam multe în această ţară în care majoritatea populaţiei s-a declarat (în lipsă de altceva mai bun) creştină. Dacă nesimţirea mai creşte mult va ajunge să fie sanctificată şi oamenii se vor închina sfîntului tupeu mai dihai decît la sfîntul duh.

Sînt ateu, după cum (probabil) se ştie. Le respect credinţa celor care o au, oricare este ea, indiferent de zeitatea căreia i se închină… dar, cu toate acestea, mă cam doare în cot (ca să mă exprim frumos – da, e doar o exprimare) de motivaţia celor de la BOR. Ce tipăresc ei pe calendarele lor este în întregime problema celor care le cumpără (pentru că da, toate-s pe bani în creştinismul ortodox), dar nu pot spune că mă încîntă prea tare. În primul rînd pentru că poate crea confuzie, în al doilea rînd pentru că poate crea anumite tensiuni.

Personal nu folosesc calendarele creştine, nu am folosit niciodată şi nici nu am de gînd să încep să o fac. Nu ţin nici o sărbătoare de-a lor, aşa că un calendar al sărbătorilor creştine ar fi pur şi simplu redundant. Nu ştiu sigur ce aş face dacă aş primi unul cadou, dar ideea de a-l folosi pe post de hîrtie igienică mi se pare foarte tentantă… mai ales acum, cînd sfînta zi de luni în care nici măcar iarba nu creşte (conform credinţei populare) a fost detronată iar săptămîna lor amărîtă va începe duminica.

 

Articol preluat de aici.

Iarna prin Romania

De cîteva zile deja ninsoarea a acaparat şi acoperit România. E natural aş putea spune, chiar şi cu efectul de seră de care se tot plîng unii iarna a rămas iarnă… cel puţin deocamdată. Prin Oradea este probabil a doua sau a treia ninsoare din ultimele luni, primul semn adevărat al anotimpului rece, cînd frigul s-a făcut simţit, iar zăpada nu s-a topit aproape imediat.

Dar despre altceva vreau să scriu acum: manevrele pe care autorităţile le-au luat odată cu venirea zăpezii. Se tot spune că în ultimii ani cei care ar trebui să ia măsuri sînt depăşiţi mereu de situaţie iar circulaţia prin oraşe devine infernală atunci cînd ninge (adică mai infernală decît atunci cînd plouă şi toată lumea îşi pune curul în maşină de frică să nu se ude niţel la frizură şi pe haine). Valul de accidente şi de persoane care au umplut secţiile de ortopedie anunţat la ştiri în aceste zile par să confirme gheţa de pe trotuare (ştiu cît de bine sînt în stare să exagereze ştiriştii, aşa că nu mă prea iau după tot ce spun), nu ştiu cîte tamponări au avut loc dar mă gîndesc că-s mai mult decît o grămadă mare.

N-am avut prilejul să circul cu maşina azi, aşa că nu ştiu foarte bine ce măsuri au luat cei din Oradea cînd vine vorba de drumurile din oraş. Ştiu cu siguranţă că s-au grăbit să cureţe trotuarele din preajma primăriei încă de azi noapte ca să dea bine în faţa şefilor, dar mă aştept ca cea mai mare parte a oraşului să fie încă neatinsă de sarea şi vreo intervenţie de orice fel a autorităţilor. Trotuarele de prin preajma pietonalei (la capătul dinspre magazinul Crişul – adică în plin centrul oraşului) erau pline de zăpadă chiar şi azi, de exemplu, cînd am trecut pe acolo cu treabă dar mă gîndesc că oamenii de la întreţinerea drumurilor s-au gîndit că una dintre staţiile de ambunlanţă a oraşului este chiar în zonă… iar dacă-şi fracturează cineva şoldul sau vreun membru se va găsi cineva care să intervină prompt. Adică care să reacţioneze în loc să acţioneze… ca de obicei prin România noastră cea “iubită”.

Într-o oarecare măsură autorităţile şi-au declarat incompetenţa în acest sens (adică să întreţină drumurile de orice fel, dar în primul rînd cele din interiorul oraşelor) în urmă cu cîţiva ani, cînd li s-a cerut asociaţiilor de proprietari (la blocuri) şi a proprietarilor de case să-şi facă curăţenie în faţa propriului imobil ameninţîndu-i cu amenzi dacă nu se supun. Într-o ţară civilizată curăţenia în faţa casei, chiar dacă este spaţiu public, s-ar face din simţ civic sau din simplu instinct de supravieţuire, spuneţi-i cum vreţi, nu din cauza unor potenţiale amenzi, dar pe la noi nici măcar asta nu are foarte multă valoare. La noi însă expresia “merge şi aşa” a ajuns nu doar o modă ci şi un mod de viaţă, un principiu fundalmental al existenţei. Altfel nu am fi ajuns în rahatul în care se aflăm. Puţinii care gîndesc altfel sînt mai degrabă excepţii decît o regulă, iar influenţa lor pare de-a dreptul neglijabilă.

Am auzit spunîndu-se zilele trecute într-un film că sărbătorirea Crăciunului (şi toate celelalte semnificaţii – mă gîndesc în primul rînd la cele astronomice, fiind perioada imediat următoare solstiţiului de iarnă) este considerată ca fiind străbaterea unei jumătăţi a perioadei de întuneric. Din acest punct de vedere noi, românii contemporani, nu avem ce sărbători: ne-am născut în întuneric, foarte probabil vom muri în întuneric.

 

Articol preluat de aici.

Bagaje cu gps

Subiectul de acum este dedicat călătorilor, mai ales acelora care merg cu avionul şi le schimbă de mai multe ori înainte de a ajunge la destinaţie. Nu pot spune că am făcut parte dintre aceştia, drumurile pe care le-am făcut în ultimii ani au fost mult prea locale pentru a avea nevoie de avion, iar acele drumuri ocazionale în care a fost nevoie să zbor au necesitat doar două zboruri (dus-întors). Cu toate acestea, în cele mai multe cazuri bagajul a fost o necesitate. Ca la toată lumea, de altfel.

Acum cîteva zile au fost în vizită nişte prieteni din Franţa, am mai menţionat asta dar acum este o altă perspectivă a vizitei: o parte a bagajelor s-au pierdut pe drum atunci cînd a fost schimbat avionul la aeroportul din Munchen. Din ce mi s-a spus, acolo se află sute sau chiar mii de bagaje pierdute care aşteaptă să fie sortate şi trimise înapoi la proprietari. Şi nu este un caz singular: alte mii de bagaje se află la fiecare aeroport mai important. Practic s-a format o întreagă industrie de găsire a bagajelor pierdute, chiar dacă soluţia este una ieftină şi la îdemîna tuturor. Nici măcar nu este una nouă, deja se practică dar nu cred că a ajuns să fie pusă în practică la scară largă.

Este evident faptul că tehnologia GPS a ajuns să fie folosită din ce în ce mai mult în ultimii ani, nu doar la maşini pentru detectarea locaţiei pe glob şi a posibilelor trasee, ci şi integrate în diverse dispozitive electronice mai mult sau mai puţin utile. Fie că îi ajută sau nu, oamenii au tendinţa să se menţină informaţi asupra poziţiei lor… unii dintre ei au extins acest lucru şi asupra animalelor de casă. De ce nu s-ar face acelaşi lucru şi în cazul bagajelor lor? Costul dispozitivului nu este mare, iar taxa lunară pentru aşa ceva depinde de operator. Oricum, este ceva ce compensează cu siguranţă costul unor bagaje pierdute, mai ales atunci cînd sînt implicate şi valori (în bani sau în sentimente), nu doar probleme pe care le ridică lipsa chestiilor necesare unei călătorii reuşite.

Deficienţa majoră a acestui sistem este calitatea semnalului care se poate reduce pînă spre zero în cazul cuştilor Faraday (adică spaţii metalice închise în care ar putea ajunge bagajele), dar se pot găsi soluţii alternative la fel de ieftine la asemenea probleme.

 

Articol preluat de aici.

Stephen King: Christine

De vreo trei săptămîni am început să citesc Christine scrisă de Stephen King, o carte excelentă de altfel. Între timp am reuşit să văd şi filmul regizat de John Carpenter în 1983 (imdb) care a fost dezamăgitor de slab comparativ cu cartea. Stephen King a reuşit să ilustreze foarte bine oscilaţiile unui băiat izolat, un adevărat ratat social, între condiţia pe care a dobîndit-o ca urmare a educaţiei şi a integrării sociale şi influenţa malefică a maşinii proaspăt achiziţionate. Singurul prieten pe care l-a avut, singura fată pe care a reuşit să şi-o aducă aproape s-au întors împotriva lui din cauza acelei influenţe, cei care au rănit maşina au plătit cu viaţa pentru acţiunile lor, dar la fel au păţit şi mulţi dintre cei care s-au apropiat în vreun fel sau altul de Arnie Cunningham.

În filmul lui John Carpenter acel tînăr a devenit doar adolescent oarecum obişnuit care a fost acaparat de o maşină malefică, este probabil singura idee care a fost păstrată din povestea iniţială. Toată procedura cumpărării acelui Plymouth Fury şi discuţiile cu fraţii LeBay a fost prezentată foarte succint, redusă la doar două sau trei minute. Secţiuni întregi din carte au fost reduse doar la trei scene care au avut o foarte mică tangenţă cu istoria anterioară a Christinei, adică au fost practic amputate elemente importante. N-a fost pomenit nimic despre prezenţa continuă a lui Rollie LeBay în paginile cărţii, chiar şi după moartea lui. Relaţiile subtile dintre Arnie şi Christine nu au mai apărut în vreun fel în film, dar Stephen King a reuşit să le evoce ca un adevărat maestru. Metodele prin care Christine a reuşit să elimine toate problemele care au apărut pe parcursul poveştii şi metodele prin care s-a răzbunat au fost drastic modificate în numele acţiunii şi încadrării într-o lungime maximă a duratei unui film. A fost o jertfă care a redus cu mult valoarea poveştii.

Sugestia mea este să citiţi cartea în loc să vă uitaţi la filmul lui Carpenter. Pe mine filmul a reuşit să mă amuze în unele momente, deşi se spune că face parte dintre filmele de groază (horror).

 

Articol preluat de aici.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 141 other followers

%d bloggers like this: