Home » 2010 » February

Monthly Archives: February 2010

Moda planetelor etnobotanice si weed-shop-urilor

Citeam mai devreme nişte articole de pe o pagină cu ştiri despre Oradea cînd mi-a atras atenţia un termen de acolo, unul nou pe care nu l-am întîlnit pînă acum. Un englezism, de fapt. Mi-a atras atenţia pentru că “sună” ca naiba şi nu se potrivea deloc cu tematica paginii ca ansamblu.

Era vorba despre “weed-shop”, adică magazinul cu ierburi (buruieni). Primul instinct a fost să traduc termenul ca magazin naturist, dar, citind articolul, nu ştiu dacă chiar s-ar potrivi deşi ambele comercializează produse naturale. Un asemenea magazin are legătură cu plantele aşa zis etnobotanice (nu vreau să intru în detalii, am scris deja despre asta aici şi aici). Am căutat termenul (adica englezismul de mai devreme) cu google şi am văzut că este destul de des folosit, mai ales prin paginile cu ştiri.

Mi se pare ciudat că, după ce au aplicat termenul de etnobotanic plantelor şi substanţelor halucinogene, deşi contextul nu era deloc unul potrivit, au pleznit şi un englezism ca să meargă cu ele. Am ezitat în a încadra acest articol la Absurdistanul românesc sau la Obiceiuri ciudate, dar pînă la urmă am rămas la a doua variantă.

Mă deranjează să văd cum se manifestă efectul de turmă în gîndirea românilor şi “vorbirea” (fie ea în viaţa reală, fie pe reţea) curentă, iar propagarea unor termeni complet nepotriviţi este un efect foarte vizibil al prostiei umane. Este adevărat că mulţi îşi trimit apelative de “drag” care îi transformă pe rînd în boi şi vaci, dar în unele situaţii bovinele respective ar trebui să se simtă insultate de comparaţia cu unele fiinţe umane.

Articol preluat de aici.

Fosta familie regala vrea sa vinda castelul Peles

Una dintre ştirile zilei de azi (de fapt a apărut ieri, dar de-abia aseară am apucat o aud aşa că mă ocup de ea doar azi) este că fosta familie regală vrea să vîndă castelul Peleş (împreună cu Pelişorul). Statul este în acest moment chiriaş acolo şi este interesat să-l cumpere (conform contractului are şi drept de preempţiune) pentru a păstra deschis muzeul de acolo. Pentru moment este negociată prelungirea contractului de chirie pînă la sfîrşitul anului urmînd ca, probabil în decembrie, domeniul să fie scos la vînzare (conform libertatea.ro).

Suma vehiculată este de 30 de milioane de euro. N-am banii ăştia la dispoziţie, dar dacă i-aş avea nu aş avea nici cea mai mică ezitare în a-i folosi pentru a cumpăra castelul. Motivul este foarte simplu: am vizitat castelul Peleş acum cîţiva ani, cînd am fost cu nişte prieteni pînă în Sinaia (eram cazaţi cîteva zile la Buşteni) şi am rămas cu o impresie foarte bună. Indiferent cine e proprietarul, castelul ar trebui să rămînă un muzeu. Reprezintă o pagină de istorie, păstrarea lui ca muzeu ar reprezenta o recunoaştere a influenţei benefice pe care a reprezentat-o la un moment dat în trecut fosta familie regală (Hohenzolern) pentru acest popor.

Articol preluat de aici.

Baia Mare, aurul si cianurile

Mă gîndesc că ştiţi foarte bine ce este Roşia Montană. Indiferent dacă aveţi o părere sau nu despre subiectul exploatării aurului de acolo folosind cianuri, aţi auzit de acea zonă din cauza mediatizării intense. Un alt caz intens mediatizat, dar mai vechi, de acum 10 ani, este cel al accidentului de la Baia Mare cînd apele cu cianură ale unui iaz de decantare din apropierea oraşului au ajuns în Tisa poluînd “doar” cîteva sute de kilometri şi distrugînd o parte a ecosistemului. De atunci acel accident este luat ca reper pentru ce se poate întîmpla în cazult exploatărilor cu cianuri şi reprezintă o parte (destul de) importantă a motivului pentru care opoziţia împotriva proiectului de exploatare de la Roşia Montană a luat o atît de mare amploare.

Ei bine, azi am citit pe pagina Romanialibera.ro aici că fosta uzină “Aurul” Baia Mare, aflată în proprietatea magnatului rus Mihail Prokhorov, reia extracţia de aur prin metode pe bază de cianură. Adică lîngă Baia Mare ar urma să funcţioneze un complex industrial de genul celui pe care vrea să-l construiască compania Roşia Montană Gold Corporation.

Prokhorov, etichetat de Forbes drept cel mai bogat om din Federaţia Rusă, este unul din bogătanii apropiaţi premierului Vladimir Putin. Din cîte am înţeles el vrea să pornească afacerea cît mai repede şi anunţă investiţii de aproximativ 100 de milioane de euro.

Eu sînt împotrivă. În primul rînd pentru că exploatarea cu cianuri s-a dovedit deja periculoasă, în al doilea rînd pentru nu prea fac nici o discriminare între Roşia Montană şi Baia Mare din punctul de vedere a distrugerii mediului, a oamenilor (am auzit că este un oraş poluat) şi a distrugerilor vestigiilor istorice (nu ştiu prea multe vestigii istorice din jurul oraşului Baia Mare, dar mă gîndesc că nu trebuie decît căutate cu puţin mai multă atenţie şi interes şi vor apare, de vreme ce zona a fost foarte activă încă de pe vremea dacilor). Şi, în plus, m-am cam săturat ca România să fie curva lumii (prea se prostituează politicienii noştri cei “iubiţi” pentru nişte bani în plus).

Din punctul meu de vedere această notă nu este decît începutul unei noi campanii, o extindere interesului acordat Roşiei Montane.

Articol preluat de aici.

Institutul Cantacuzino: neglijenta sau interese

Presa de ieri a anunţat că institutului Cantacuzino i-a fost retrasă pe 8 februarie licenţa de producere a produselor injectabile, inclusiv a vaccinelor, de către Agenţia Naţională a Medicamentului pentru că i-a expirat standardul de bune practici de fabricaţie. Anunţul a fost făcut de directorului institutului, Radu Iordăchel, la audierile Comisiei de sănătate a Camerei Deputaţilor. Printre produse injectabile şi cele 10-12 vaccinuri produse de institut sînt vaccinurile antirabic, antitetanic, BCG şi antigripal.

Odată cu retragerea licenţei Agenţia Naţională a Medicamentului a hotărît că serul care îi protejează pe bebeluşi de tuberculoză trebuie scos din maternităţi pentru că produsul a expirat.

Radu Iordăchel a mai precizat că Institutul Cantacuzino cere Ministerului Sănătăţii prelungirea termenului pentru retehnologizarea liniilor de fabricaţie pînă la sfîrşitul lui 2010 pe motiv că institutul a început încă de anul trecut procesul de retehnologizare pentru obţinerea unor standarde impuse de UE (GMP – bune practici de fabricaţie). Vechea licenţă a expirat în decembrie anul trecut.

Efectele negative ale continuării stării de fapt ar duce la pierderea serviciului celor 450 de persoane care lucrează în linia de fabricaţie a institutului şi eliminarea de pe piaţă a singurului producător de vaccinuri românesc. Cu alte cuvinte, am depinde în întregime de importuri. Chiar dacă ecourile scandalului gripei aviare s-au mai atenuat sub strigătele altor scandaluri, mult mai curente, ele încă există şi pot răbufni oricînd.

Personal nu pot să nu mă întreb în ce măsură starea de fapt este efectul negiljenţei sau dacă este efectul unor interese financiare. Concurenţa în producerea de vaccinuri este incredibilă dacă ar fi să iau în considerare frica pe care pandemia de gripă porcină, scandalul vaccinării împotriva cancerului de col uterin la fete şi amintirea gripei aviare le-au sădit în unii, dacă ar fi să iau în considerare numărul mare de miliarde de euro investiţi în “protecţia” pe care vaccinurile o oferă (sau nu prea) împotriva diverşilor viruşi.

Ca să revin la subiect, directorul institului Cantacuzino a precizat că produsele realizate de ei sînt de calitate, că sînt unele sectoare de fabricaţie unde modernizarea liniilor de fabricaţie este deja începută, în altele s-a adus aparatura astfel încît modernizarea s-ar putea să fie terminată mai devreme de sfîrşitul anului pe anumite segmente.

În cadrul discuţiilor de la Comisia de sănătate a Camerei Deputaţilor s-a ridicat problema ca Institutul Cantacuzino să devină obiectiv de interes strategic, aceasta fiind, de asemenea, în atenţia Ministerului Sănătăţii. Directorul Agenţiei Naţionale a Medicamentului, Daniel Boda, a precizat că nu a retras licenţa pentru realizarea vaccinurilor ci, de fapt, a expirat autorizaţia GMP.

Discuţiile de la Comisia de sănătate a Camerei Deputaţilor nu au clarificat problema de bază pentru care a fost solicitată această întrunire între parlamentari şi reprezentanţii ANM, ai Ministerului Sănătăţii şi cei ai Institutului Cantacuzino, respectiv cea privind vaccinul BCG. Întrucît Comisia de sănătate s-a arătat nemulţumită de rezultatul acestei întîlniri a solicitat în scris celor prezenţi toate notele pe care şi le-au transmis unii altora legate de subiectul vaccinurilor BCG.

Articol preluat de aici.

Noul serial coreean Secretele de la palat

Serialul „Secrete de la palat” (The great queen Seondeok în varianta engleză) este al treilea serial coreean care rulează la noi după Giuvaerul palatului şi Furtună la palat (Yi San). Toate au primit numeroase premii în lume, i-au făcut faimoşi pe actori şi regizori, pe echipele care au lucrat la ele în general. Aici au provocat aproape o isterie, am mulţi prieteni şi cunoştinţe pe care e greu să îi dezlipeşti din faţa televizorului în serile în care sînt de obicei difuzate episoadele.

Ingredientele succesului se regăsesc şi în acest serial nou, el înregistrat audiente TV foarte ridicate în Coreea şi nu numai, motiv pentru care a fost prelungit cu un numar de 12 episoade. Aşa că în loc de 50 de episoade, cîte avea iniţial, a ajuns la un total de 62 de episoade.

Toate cele trei coreene difuzate la noi serial au subiecte istorice, au fost inspirate din evenimente şi personaje reale şi sînt nişte drame, pentru că fiecare dintre personajele principale au renunţat la lucruri importante şi au suferit pentru binele altora, în general al poporului coreean. Cel puţin aşa am înţeles, pentru că nu le-am urmărit pînă acum. Dacă serialul anterior difuzat de TVR, Furtună la palat, ne-a dus în perioada dinastiei Joseun (cam pe la 1600), „Secretele de la palat” face un nou salt în timp, şi mai îndepărtat, pînă în perioada celor trei regate (Shilla, Paekchae, Koguryo).

Serialul a fost inspirat din viaţa reginei Seondeok (este biografia romanţată a acesteia) care a condus regatul Shilla în perioada 632-647 şi a fost prima regină din Coreea. Misiunea ei a fost de a-şi salva regatul de Doamna Mishil, care dorea cu orice preţ să ajungă la putere, ajungînd chiar să renunţe la dragostea vieţii ele pentru a se dedica poporului ei. Tatăl ei, regele Chinp’yong, a condus vreme de 50 de ani şi a lăsat în urma lui două fetiţe gemene. Tradiţia medievală nu permitea ca două gemene să trăiască, aşa că una dintre ele este condamnată la moarte. Pe vremea aia exista o profeţie care spunea că dacă un rege avea fete gemene samînţa bărbătească din sîngele regal va seca şi nici un moştenitor de sex masculin nu va mai urma dupa ele. Doamna Mishil şi nobilii care erau de partea ei au plănuit să le expună pe gemene astfel încît să o îndepărteze pe regină de pe tron şi să obţină ea puterea. Pentru a preveni acest lucru, Jinpyeong, îndurerată şi cu regret în suflet, o trimite de la palat pe fiica cea mică cu o slujnică cam stîngace (Sohwa). Aceasta reuşeşte să scape de urmăritori cu ajutorul unuia dintre cavalerii din Shilla (numiţi hwarangs), Munno, cel mai puternic dintre ei. Astfel, Deokman, aşa cum era numită în copilărie Seondeok, a fost aleasă pentru a fi sacrificată dar pînă la urmă nu a fost omorîtă, ci doar abandonată. După 15 ani a revenit la palatul din Shilla unde şi-a unit forţele cu sora ei geamănă, Chonmyong, pentru a lupta împotriva diabolicei Mishil şi a ocupa tronul care li se cuvenea. Cele două prinţese au fost ajutate de oameni de încredere, însă complotul pus la cale de duşmanii lor a avut ca rezultat moartea lui Chonmyong.

Serialul a fost recompensat cu 11 premii, printre care cel mai bun scenarist si cel mai bun serial al anului 2009. El este difuzat în Romania la numai o lună după încheierea trasmiterii lui în Coreea de Sud şi are episoade de 60 de minute.
regizor: Hong Kyun Park, Geun-hong Kim

scenarist: Yeong-hyeon Kim (cel care a scris scneariul pentru Giuvaerul palatului) şi Sang-yeon Park

producător: Hong-gyun Park

Distribuţia:

Yo Won Lee (Deokman / Regina Seondeok)

Kil-Kang Ahn (Jilsuk)

Tae-woong Eom (Kim Yusin)

Hyun-jung Go (Misil)

Ho-bin Jeong (Munno)

Min-gi Jo (Regele Jinpyeong)

Yeh-jin Park (Prinţesa Chunmyung)

Articol preluat de aici.

Invatind limbi straine

Pagina este dedicată prezentării și vinderii unui program de învățare a limbilor străine. Conține cîteva exemple de lecții și teste, restul devenind disponibile odată cu achiziționarea pachetului din care fac parte (plata se face prin Paypal).  Pentru moment există doar pachetele pentru învățarea limbilor engleză, franceză și germană, dar pagina/programul va fi dezvoltate în continuare și vor apare altele noi.

Lansare: decembrie 2009

Tehnologiile și limbajele de programare folosite:

- html + javascript

- php

- mysql

- css

Programul a fost realizat în java și poate fi descărcat gratuit de pe pagină. Conține lecții, teste, transcrieri și traduceri, le puteți urmări pe măsura cumpărării pachetelor de învățare a limbilor. Program este folosit pentru oricare pachet, dacă veți achiționa mai multe pachete ele vor deveni disponibile în program odată cu conformarea plății. Pentru a cumpăra pachetele este nevoie să vă faceți un cont pe pagina. Mai multe informații puteți găsi aici.

Evoluţia lui Twitter

Mă gîndesc că majoritatea ştiţi deja ce este Twitter (şi nu mă refer la traducerea lui în limba română, adică la ciripit, ciripitor) şi că o (mare) parte îl folosiţi deja. I se spune micro-blogging din cauza numărului fix şi mic (140) de caractere la care este limitat un mesaj de acolo. Din cauza dimensiunii mici i se mai spune şi SMS-ul internetului. A fost fondat în 2006 şi dezvoltarea lui a fost explozivă: se estimează că în 2008 a fost folosit de 4-5 milioane de oameni iar în 2009 a ajuns la vreo 20-25 de milioane. Ca urmare a folosirii intense au urmat crearea a multor tipuri de aplicaţii care conţin Tweet sau Twit în nume şi au legătură cu ciripitul.

Ei bine, din ce-am citit pe reţea, expansiunea sa este în descreştere. Adică ceva perfect normal, aşa ceva era de aşteptat. Orice dezvoltare a unui produs sau a unei mărci (cînd vine vorba de numărul de utilizatori) atinge de-a lungul evoluţiei sale mai multe puncte critice între care creşte şi descreşte. Pentru mulţi Twitter-ul a devenit deja o parte a rutinei zilnice, într-o formă sau alta şi, ca de obicei, unii renunţă pentru a “face loc” (deşi în acest caz nu se pune problema lipsei de spaţiu) altora noi.

Puteţi găsi mai multe informaţii despre evoluţia Twitter-ului aici, am ajuns la locaţia respectivă prin intermediului mesajului lui Constantin Gheorghe aici.

Articol preluat de aici.

Scutul antirachetă american

Ştirea zilei de azi este dedicată scutului antirachetă care, după cum s-a anunţat, se doreşte să devină operaţional în 2015… însă rămîne de văzut în ce măsură se va pune în aplicare această idee. Actualul preşedinte, Traian Băsescu, a chemat CSAT-ul într-o şedinţă de urgenţă iar nu la mult timp după aceea a început să se bată cu mass-media în declaraţii sforăitoare cum că vom avea de cîştigat de pe urma scutului, că sîntem alături americanilor, şi aşa mai departe. Nu vreau să insiste asupra bla-bla-urilor respective, le puteţi găsi pe reţea. Mie mi se pare cam suspectă graba asta… nu pot să nu mă întreb ce vrea să ascundă cu ocazia acestui scandal. Pentru că scutul antirachetă va fi un nou scandal, sînt aproape sigur de asta.

Nu sînt deloc înclinat să mă încred în declaraţiile oficiale ale preşedintelui, mai ales din cauza grabei şi a faptului că, din ce am citit pe reţea sau am aflat de la tembelizor, jocurile par să fie făcute deja încă de anul trecut. Pe de altă parte, este vorba de declaraţiile lui Traian Băsescu, preşedintele jucător. Nu prea iese el să facă declaraţii în grabă dacă nu ar dori să lovească în cineva anume, prieten sau (fost prieten) duşman.

Cîteva informaţii oficiale (sau, cel puţin, vehiculate în presă) despre subiect: Traian Băsescu a anunţat că Barack Obama, preşedintele SUA, a invitat România să participe la dezvoltarea sistemului de apărare antirachetă (iar lingăii s-au grăbit să îi dea ascultare), e vorba “doar” despre stabilirea unor componente ale scutului la noi în ţară, operaţiunea va costa “doar” vreo 3-4 miliarde de euroi (şi încă nu se ştie cineva va plăti, dar, dacă mă gîndesc bine, răspunsul este doar unul singur: vor plăti fraierii). S-a insistat pe faptul că scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei ci a Iranului, de parcă Iranul ar da 2 bani pe noi dacă unii nu s-ar considera aliaţi de-ai americanilor. Motivul este simplu: autorităţile ruseşti s-au arătat îngrijorate de o asemenea ameninţare posibilă nu prea departe de graniţele lor… chiar s-a făcut aluzie la un posibil conflict din această cauză.

“Pe teritoriul României vor fi amplasaţi interceptori tereştri, ca parte componentă a sistemului antirachetă. Calendarul convenit cu partea americană vizează operaţionalizarea facilităţilor de pe teritoriul ţării noastre începînd cu anul 2015″, a spus Traian Băsescu. Din punctul meu de vedere, însă este o dorinţă care este foarte posibil să nu se mai îndeplinească.

El a mai precizat că în perioada următoare vor avea loc negocieri bilaterale pentru încheierea unor acorduri necesare, urmînd ca acestea să fie ratificate de Parlamentul României.

Cel mai interesant fapt este că Cehia şi Polonia au refuzat să instaleze aşa ceva pe propriul teritoriu. Oare de ce? Oare pentru că oamenii aia chiar au şira spinării intactă şi nu se încovoaie în faţa oricărui individ sau putere mondială? Oare pentru că ştiu care e valoarea demnităţii şi a suveranităţii naţionale?

Concluzia zilei este că polonezii şi cehii sînt MULT mai inteligenţi decît politicienii noştri. Cît de tîmpit ( = lingău american) trebuie să fii ca să accepţi aşa ceva? Adică un scut antirachetă. Într-o ţară normală o asemenea aberaţie nici nu ar fi fost pusă pe lista de discuţii a CSAT-ului (Consiliu Suprem de Apărare a Ţării), cu atît mai mult nu ar fi pusă în practică. Într-o ţară normală opinia publică ar descuraja orice aplicare a unui asemenea proiect, chiar dacă unora dintre politicieni le-ar veni ideea unei asemenea sinucideri politice. Dar noi trăim în România, ţara fraierilor şi a celor care acceptă multe (cam orice) fără să crîcnească şi fără să reacţioneze prea mult. Deocamdată.

Articol preluat de aici.

Mihai Eminescu cel sfint

Mai zilele trecute am scos un “aoleu” cînd am citit despre melodiile pe care Florin Salam le-a înscris pentru Eurovision (evident, nu s-au calificat, dar asta este altă poveste). Ieri am scos alt “aoleu” şi am început să rîd. N-am abordat subiectul pentru că mi s-a părut o glumă proastă, una dintre acele aberaţii cu care nu prea are rost să-ţi pierzi timpul.

Şi totuşi, se pare că nu e tocmai glumă, cel puţin din punctul de vedere al unora. Cică, spun ziarele pe care le-am parcurs, poetul Mihai Eminescu a fost propus pentru canonizare. Aoleu, a înnebunit lupul! (mai ştiţi reclama, nu?). Ba mai mult, într-o scrisoare adresată marţi patriarhului Daniel s-a susţinut de către Liga Scriitorilor din România ca ei speră că propunerea “va găsi ecoul cuvenit la Sinodul Bisericii Ortodoxe Române pentru a-l aşeza pe Mihai Eminescu la locul cuvenit în calendarul Sfintilor Ortodocşi Români”.

Potrivit reprezentanţilor Ligii poetul ar merita canonizat din mai multe motive, inclusiv pentru faptul că dintre cele 46 de volume cu aproximativ 14.000 de file scrise de poet şi aflate la Academia Română “răzbate spiritul naţional-ortodox”. S-a mai precizat că Mihai Eminescu a urmat între anii 1858 şi 1860 şcoala primară National Hauptschule (scoala primară ortodoxă orientală) din Cernăuţi şi că în poeziile şi articolele de presă, în căutari ştiinţifice şi studii filosofice “Eminescu reaminteşte mereu de prima imagine văzută la naşterea sa, un Hristos blînd si iubitor, luminat la chip de o lumină de candelă”.

Zău? Pe bune? Eu mă întreb, aşa, retoric, ce droguri prizau cei din liga scriitorilor cînd au redactat mesajul în cauză. Pentru că dacă, cumva, nu au fost drogaţi cînd au scris aberaţia aia eu i-aş trimite direct la ospiciu, bine izolaţi de lumea exterioară şi îmbracaţi într-o cămaşă de forţă ca să nu-şi facă şi mai mult rău.

Ca să completez abordarea indivizilor de la liga scriitorilor trebuie să menţionez că în scrisoarea adresată patriarhului Daniel ei afirmă ca Mihai Eminescu se trage dintr-o familie ortodoxa, caminarul Gheorghe Eminovici. Tatăl poetului provenea dintr-o familie de ţărani români-ortodocşi din nordul Moldovei, iar Raluca Eminovici, mama poetului, născuta Jurascu, era ortodoxă. Ei, şi? Faptul că părinţii săi erau ortodocşi nu garantează în nici un fel faptul că şi el era ortodox. Credinţa este în întregime personală.

Nu pot spune că l-am studiat pe Mihai Eminescu (ce-am învăţat în şcoală nu este tocmai studiu, nu la nivelul la care îl înţeleg eu)… dar, din ceea ce ştiu despre el abordez o perspectivă mai apropiată de a lui Cristian Tudor Popescu. Acesta nu crede în teza unui om profund aplecat asupra religiei prtodoxe: “Mihai Eminescu, pentru cine l-a citit, este este nu un naţionlist, înainte de a fi naţionalist ortodox, este un raţionalist şi e ortodox numai în sensul literal al cuvântului ortodox, care înseamnă dreaptă gîndire. Este cel mai mare raţionalist român, un om foarte exact în gîndire. Eminescu era cunoscător şi al altor religii decît religia ortodoxă, avea cunoştinţe de islam, de budism, de hinduism”.

“Poate că ar trebui să fie considerat sfînt, dar nu printre preoţi, ci printre scriitorii români, pentru că a fost un om rar prin caracterul lui. La noi, la scriitorii români, talent avem, geniu, se întîmplă destul de des, dar în ceea ce priveşte caracterul, scriitorii români au stat foarte prost”, spune CTP despre locul pe care ar trebui să-l ocupe Mihai Eminescu în ierarhia poeţilor români. Articolul întreg este aici.

Articol preluat de aici.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 117 other followers

%d bloggers like this: